Andrea Ecaterina are doi ani si nouã luni, e blondã, cu pãrul cârlontat, si zâmbeste aproape tot timpul, chiar dacã fata tristã a mamei poate fi doar “creionatã” de mâinile care îi pipãie fata iar razele soarelui sunt adulmecate de nãsucul ridicat în vânt. Ecaterina s-a nãscut oarbã, dar si cu probleme de sãnãtate care i-au fãcut pe medici sã nu-i ofere nicio sansã la viatã. A învins dragostea si dorinta disperatã a mamei de a-si vedea copila crescând. Doar cã, acum, aceasta se aflã în impas: încãpãtînarea de a nu-si pãrãsi copilul bolnav i-a destrãmat familia. Singurã, fãrã niciun venit, are nevoie de ajutor pentru a merge mai departe.
Venirea pe lume a unui copil îti schimbã radical viata. În mod normal, îti aduce împlinire, responsabilitate, dragoste. Andrea Ecaterina a fost pentru pãrintii ei un copil pe care si lau dorit. “Eram o familie absolut normalã: stãteam în Resita, eu lucram în comert, sotul meu, în constructii… aveam o fetitã de zece ani… Când am rãmas însãrcinatã, ne-am bucurat din tot sufletul. Doar cã, la nastere, mi sa spus cã fetita mea nu vedere, cã s-a nãscut cu o parezã si cã nu va trãi”, spune Diana Uries, mama fetitei. Odatã cu nasterea celei de-a doua fete, Diana a început un rãzboi cu ceea ce doctorii îi spuseserã “destin”. “N-am putut sã accept ideea cã îmi voi pierde copilul. Am început sã mã interesez de cei mai buni doctori din tarã si am mers de la un spital la altul”, mai spune femeia. Si nu a luptat degeaba: Ecaterina a trãit si, încet, încet, a început sã-si miste mâinile si picioarele. Acum, e mult prea micã pentru vârsta ei, dar lucrurile evolueazã bine si mama se aratã convinsã, cã într-un viitor nu prea îndepãrtat, va merge în picioare si va vorbi. Doar cã toatã aceastã luptã a femeii a dus la destrãmarea familiei pe care o avea. “Am stat mai mult prin spitale, am cheltuit foarte mult, iar sprijin mi-a fost întodeauna m
