Rar se întâmplă să ascultăm în concert la Bucureşti aceeaşi lucrare la câteva zile distanţă, interpretată însă de două ansambluri diferite, provocându-ne, involuntar, la o audiţie comparată evident cu „răspunsuri” nuanţate, firesc subiective, dar deloc în raport cu „de gustibus”.

Pentru că, dorind să omagieze bicentenarul Verdi şi totodată să încheie stagiunea „în forţă”, atât Orchestra Naţională şi Corul Radio, cât şi Filarmonica, au programat, la sfârşit de iunie sau început de iulie, celebrul Requiem, în abordări aproape opuse ca viziune, convingându-ne, încă o dată, că o partitură se poate transforma radical în funcţie de concepţia fiecărui dirijor.

Astfel la sala Radio un public numeros a urmărit monumentala creaţie verdiană sub bagheta lui Tiberiu Soare, pe care l-am apreciat cu deosebire încă de la primele sale apariţii la pupitru, fie în spectacole de operă, fie în concerte, dar de această dată a surprins prin maniera rigidă, aproape teutonică (aş spune… milităroasă), lipsită de sensibilitate şi mai ales de ceea ce caracterizează o asemenea lucrare de factură religioasă, în care momentele de reculegere şi rugă alternează cu izbucniri ce amintesc de Judecata de Apoi; şi cu siguranţă în cele din urmă s-a simţit mult mai bine, solicitând alămurile şi percuţia la limita maximă a decibelilor, chiar cu riscul de a acoperi restul ansamblului. (FOTO: Tiberiu Soare)

Deşi melomanii recunosc, în superbele pagini, repere din opere la fel de celebre, mulţi dirijori şi solişti tratându-le, tocmai de aceea, mai aproape de datele genului liric (în care Tiberiu Soare a avut, în ultimii ani, realizări de anvergură), se prea poate ca dirijorul să nu se fi simţit atras cu adevărat de structura ideatică a Requiem-ului, interesat prioritar de corectitudinea construcţiei, parcă trasă cu rigla, secată de orice implicare afectivă; iar gestica sa, ca niciodată unifor