Este o mărturisire pe care o fac de fiecare dată când discut cu cineva subiectul Bacului.

Eu şi Matematica suntem două entităţi paralele, nu ne intersectăm, nu avem nicio tangenţă, deşi cândva demult, prin clasa a VII-a, aVIII-a chiar ajunsesem s-o cunosc şi să-mi placă mulţumită dirigintei mele de la Şcoala 3. Dovadă stă faptul că am luat, e adevărat cu 6 şi ceva, examenul de admitere în liceu, fără pregătire şi fără să copiez.

Problema a fost însă liceul, pe care l-am ales din motive destul de… subiective. Pe vremea mea, ca şi acum, cele mai bune licee erau considerate Cuza, Unirea, Pedagogic şi Economic. La Cuza şi Unirea mergeau însă, în viziunea mea (şi nu numai) copiii unor oameni cu posibilităţi materiale mai mari, la Pedagogic n-am mers pentru că nu vroiam să mă fac învăţătoare, aşa că a rămas Economicul. Nu prea ştiam cu ce se mănâncă, dar cum şi părinţii mei au fost de acord, am susţinut acolo examenul de admitere.

Îmi aduc aminte cu o claritate extraordinară cum am plecat din cartier cu Silvia, colega mea de bancă şi cea mai bună prietenă de atunci, ca să vedem rezultatele. Ea făcuse pregătire, ba chiar cu o zi sau două înainte mă dusese la o „vrăjitoare“, care ne asigu¬ rase dând în cărţi că amândouă vom lua.

Am aşteptat până pe la vreo două noaptea, curtea liceului era plină de părinţi şi elevi emoţionaţi. M-am agăţat de gratiile de la geamul unde erau afişate rezultatele şi am căutat prima dată la final. Văzând că nu sunt acolo, inima mi-a luat-o razna căci credeam că am picat, dar m-am regăsit în cele din urmă la mijlocul listei şi am fost atunci cel mai fericit copil din lume.

Prietena mea nu a luat. Aş fi vrut să plâng, ca să-i arăt că sunt alături de ea în acele momente, dar totul în mine râdea şi dispăruse până şi teama că voi mânca bătaie acasă pentru că ajung aşa târziu. În anii aceia nu existau tele