Murray a ridicat trofeul la Wimbledon şi a anulat aproape 80 de ani de anonimat umilitor pentru ţara care a inventat şi turneul, şi tenisul.

Să cîştigi la Wimbledon e suficient. Nu vei mai fi uitat. Să cîştigi la Wimbledon după ce compatrioţii tăi s-au chinuit degeaba 80 de ani e şi mai mult. Faci parte din istoria naţiunii tale. Dar să cîştigi la Wimbledon învingînd tot ce ai învăţat o dată cu generaţia ta, să cîştigi împotriva curentului public şi a culturii naţionale e, deja, de neconceput. Andy Murray a ridicat trofeul şi a anulat aproape 80 de ani de anonimat umilitor pentru ţara care a inventat şi turneul, şi tenisul. Ce e cu adevărat uluitor în această victorie vine din capacitatea acestui om foarte tînăr de a refuza şi de a sfida mersul locului în care s-a născut. Murray a învins ceva de neînvins. O tradiţie morală osificată în care eşecul a devenit o valoare iubită şi, în cele din urmă, o satisfacţie superioară victoriei.

Englezii au învăţat să piardă mereu şi cu plăcere. S-ar putea crede că totul vine din fotbal. Anglia nu a mai cîştigat nimic din 1966. Dar dragostea melancolică pentru neputinţă are rădăcini mai adînci. Generaţiile de după război au pierdut treptat orice formă de voinţă îndreptată spre pasul înainte. Toată lumea a învăţat să se considere îndreptăţită la satisfacţia imediată. Toată lumea ştie că eşecul trebuie scuzat şi răsplătit. Presa şi cultura au instalat peste tot ideea după care şcoala, sportul, profesia, viaţa în genere, sînt o suită de gratificaţii, un soi de al 13-lea salariu plătit din oră-n oră. Murray a refuzat această uriaşă presiune soft. A spus nu academiilor de tenis britanice şi a plecat în Spania, după o discuţie cu un spaniol întîlnit la 15 ani, într-un turneu de copii. Puştiul se numea Rafael Nadal. Murray s-a chinuit pe terenurile prăjite ale Spaniei şi a învăţat să lovească tare.

În minge şi în viaţă