Căderea preşedintelui egiptean Mohamed Morsi a fost determinată de un număr de protestatari mult mai mare decît cel care l-a alungat de la putere pe preşedintele Hosni Mubarak, în primăvara lui 2011. Mubarak era un „fiu“ al armatei, Morsi – un reprezentant al „islamului politic“. Imediat după primele manifestări ale fenomenului care a primit numele de „Primăvara arabă“ sau „trezirea arabă“, mişcările islamiste au părut principalii cîştigători ai căderii regimurilor autoritare din regiune, fără să fi avut un rol în catalizarea protestelor.

Pur şi simplu, în haosul firesc care a urmat, mişcările islamiste, reformate rapid în partide politice, erau singurele forţe recognoscibile pentru populaţie, în necunoscutul de după căderea regimurilor. În competiţia cu bătrînele partide de opoziţie, compromise prin lipsă de dinamism şi coabitare cu regimurile autoritare, dar şi cu noile partide, pline de oameni „vechi“, formaţiunile islamiste au înregistrat victorii electorale zdrobitoare. În plus, islamul politic părea să răspundă atît cerinţelor democratice, cît şi nevoii – specific regionale – ca religia, islamul să aibă un loc respectat în spaţiul public.

Islamul politic şi lecţia Morsi

DE ACELASI AUTOR Taksim şi iluzia modelelor Alegerile lui Mohamed Morsi Trezirea arabă în islamul politic Securitate, diplomaţia comerţului şi iar securitate Cu ochii spre Turcia considerată democratică, dar şi islamică, noua ideologie – „islamul politic“ – părea să fie soluţia. În timp, preocuparea excesivă pentru „islam“, mai mult decît pentru „politic“, şi ineficienţa economică au şubrezit imaginea de salvatori pe cai albi, a partidelor de sorginte islamistă. În Egipt au avut loc proteste în mod constant faţă de diversele iniţiative legale cu tentă ideologică islamistă, dar lovitura cea mai grea dată islamului politic a venit din Turcia, prin protestele izbucnite în pi