Nu este niciun secret că ţăranii încă folosesc plugul tras de cal pentru a-şi ara terenul, că mâncăm multe produse din import, iar în lipsa irigaţiilor recoltele stau la mâna vremii. Populaţia satelor este îmbătrânită, iar din cauza fărămiţării terenurilor trei sferturi dintre ferme ocupă jumătate din suprafaţa agricolă a ţării.
Practic, din punctul de vedere al performanţelor şi al dezvoltării, agricultura românească este cu 45 de ani în urma celei europene. Şi, ca să dăm doar un singur exemplu, valoarea producţiei la hectar obţinută de agricultorii români anul trecut, 800-900 de euro, este de două ori mai mică decât cea obţinută de fermierii europeni, 1.800-2.000 de euro.
Cum am ajuns atât de săraci şi de neputincioşi în dezvoltarea acestei ramuri? România nu a avut niciodată un plan coerent. Fiecare schimbare a ministrului Agriculturii a însemnat o nouă strategie, fără rezultate concrete însă.
Singurul pariu cu agricultura fost făcut imediat după căderea lui Ceauşescu, de, pe-atunci, tânărul premier Petre Roman, care a crezut că lucrurile puteau merge înainte doar prin dezmembrarea CAP-urilor şi a IAS-urilor. Dar totul s-a transformat într-un jaf incontrolabil, cu consecinţe ireparabile. De peste 20 de ani, politicile agricole nu s-au bazat niciodată pe restructurare sau modernizare, ci doar pe stabilizarea preţurilor, pe deschiderea pieţelor spre importuri şi pe subvenţii aruncate producătorilor, mai ales în anii electorali.
Astăzi suntem în faţa unui nou pariu, odată cu lansarea, la Cotroceni, a Strategiei Agricole pentru 2014-2030, un document care face o radiografie amănunţită a situaţiei din domeniu. Raportul, intitulat „Cadrul naţional strategic rural”, are 248 de pagini, iar la realizarea lui au lucrat 20 de specialişti, inclusiv academicieni şi profesori universitari. Iniţial, Comisia a fost înfiinţată în 2009, fiind condus
