Cînd şi-a ales liceul, fiică-mea mi-a făcut o mare surpriză. Deşi nu vorbisem foarte serios despre asta, deşi nu-i sugerasem direcţia (ceva, ceva tot am făcut, dar indirect, printr-o incredibilă profesoară de... chitară), deşi mă abţinusem (stoic) să-i dau sfaturi, ea a ales singura clasă de filologie de la un vechi liceu cu tradiţie umanistă. A intrat acolo pentru că aşa a vrut (cine ştie de ce...), deşi ar fi putut alege orice altceva. Chiar şi pentru mine a fost mai complicat. Oare n-ar fi fost mai bine să meargă la o clasă de informatică-engleză de la Colegiul „Sf. Sava“, de pildă? N-ar fi fost mai înţelept să aleagă „ştiinţele naturii“, unde deschiderea umanistă rămîne valabilă, cu un adaos de materii importante, dacă mai tîrziu ar vrea – cine ştie? – medicină? N-ar fi mai pe val la „ştiinţe sociale“? „Nu“ – a zis fiică-mea răspicat – „vreau filologie la Colegiul «Gh. Lazăr».“ Şi aşa a rămas. Însă, în mai puţin de o lună de la începerea şcolii, nu mai ştia de ce ţinuse morţiş să facă filologie. Colegii ei de la informatică sau ştiinţe sociale ridicau din sprînceană cînd auzeau că e la filologie şi deveneau brusc condescendenţi (cam ca un vest-european faţă de un estic), cîţiva colegi încercau deja să se mute (unul a şi reuşit), iar latina, la care urma să dea şi teză, i se părea brusc (şi aşa i s-a părut tot anul) o limbă moartă, îngropată şi fără utilitate... practică. Orice argument o lasă în continuare rece: şi dacă DJ Yolo ar cînta în latină, tot neconsolată ar fi. Mie, care-am pregătit-o la literatură şi gramatică, nu-mi vine să intervin. Ce simte ea, la 16 ani – difuz, pregnant şi profund nedrept –, e că a greşit. Că opţiunea ei (care pe mine m-a umplut de mîndrie şi de speranţă, acum un an) e că filologia e o fundătură, că literatura (cu mici excepţii întîmplătoare) e plictisitoare şi că limbile străine (vii sau moarte) merită învăţate doar în măsura