În primul rând, o observaţie: în forma sa cea mai rigidă, creaţionismul implică evoluţionismul. Într-adevăr, dacă luăm ad litteram ideea că Dumnezeu a creat un singur bărbat, pe Adam, şi o singură femeie, Eva, şi că toţi oamenii din toate timpurile sunt descendenţii acestora (ceea ce, fireşte, presupune incesturi între copiii celor doi, apoi între verişori), atunci existenţa unor oameni de rase diferite nu poate fi explicată decât prin faptul că descendenţii au EVOLUAT într-o direcţie sau alta. Mai mult, aceste evoluţii – câtă vreme Biblia nu vorbeşte de vreo decizie a lui Dumnezeu de a face oameni foarte diferiţi sau de a-i transforma pe unii – trebuie să fi fost forme de adaptare la mediu sau la orice altceva, deci SELECŢII NATURALE.

Într-o interpretare mai flexibilă, Dumnezeu a creat nu UN bărbat şi O femeie, ci Bărbatul şi Femeia, ca arhetipuri umane, şi nimic nu-L poate limita să o fi făcut în diverse variante, de la bun început, şi nici să intrevină, într-un fel sau altul, în dezvoltarea lor. Faptul că aceste lucruri nu sunt menţionate în Vechiul Testament nu trebuie să ne mire mai mult decât acela că vine vorba despre un număr atât de mic de animale şi plante sau decât absenţa oricăror referinţe la mari evenimente istorice – fără legătură cu creştinismul şi rădăcinile lui – petrecute până în momentul scrierii textelor.

Ei, bine, Biblia – la fel ca orice document religios al oricăriei confesiuni – nu este o carte de istorie, nici una de biologie ori fizică. Autorii ei nu şi-au propus să alcătuiască o enciclopedie, iar dacă unele dintre texte au fost dictate de Dumnezeu însuşi, nici El nu şi-a propus asta. Biblia este o carte de credinţă şi, după părerea mea, oricine încearcă s-o citească în altă cheie, din altă perspectivă, greşeşte. Greşesc şi cei cei care ţin să identifice în Biblie aluzii la fenomene ştiinţifice şi evenimente tehnice (trans