În medicină, un rol foarte important în calitatea îngrijirilor îl joacă pregătirea medicului. În chirurgie, lucrurile sunt chiar mai clare: nimeni nu ar vrea să fie operat de rezidenţi, ba, dacă se poate, doar de profesor. Cum se pot armoniza cele două nevoi: de a câştiga experienţă practică, dar şi de a realiza o procedură sau o intervenţie la nivelul maxim de calitate şi siguranţă pentru pacient? (Dr. A. M.) Cum se câştigă experienţa practică? Sunt multe feluri în care se poate da singurul răspuns posibil, aşa că îl voi alege din memorie pe cel al unui personaj al lui Hemingway, care spunea, pe terasa din faţa unei cafenele din Pamplona, că sunt lucruri care nu se pot afla din cărţi sau din spusele altora: ce simţi când faci dragoste, cum se împuşcă o potârniche care se ridică pe neaşteptate la liziera pădurii şi ce se întâmplă, la momentul adevărului, între matador şi taur. Aşa e şi cu experienţa în medicină: o obţinem de la bolnavi şi de la colegii noştri, un transfer subtil de cunoaştere şi umilinţă, pentru care trebuie atât timp, cât şi – mai ales – căldură şi îngăduinţă faţă de greşeală, a celor de la care învăţăm. Mai complicat este răspunsul la întrebarea: câtă experienţă este necesară pentru a fi considerat competent? În glumă, răspunsul tradiţional este încapsulat în expresia see one, do one, teach one. Răspunsul corect trebuie să ia în consideraţie cel puţin următoarele elemente: gradul de complexitate al procedurii, variabilitatea contextului clinic, experienţa instructorului, gradul de pregătire, abilităţile neuropsihologice şi inteligenţa practică a celui care învaţă. În plus, pentru fiecare procedură, există o curbă de învăţare, de obicei în formă de „S“, care indică ritmul acumulării acestei experienţe (v. figura). În specialităţile chirurgicale, lucrurile s Publicitate unt de obicei clare, iar numărul de operaţii care duc la competenţă es