Impresionantă, aproape strivitoare prin bogăţie conceptuală, formală şi cromatică – aceasta este calitatea de căpătâi a picturii „marca” Vasile Mureşan Murivale. Ea este dublată/susţinută de un atribut complementar care defineşte „avalanşa artistică” revărsată spre oaspeţii-privitori – solitudinea conceptuală în care omul de artă trăieşte şi creează, degajat de „ritmurile” artei contemporane, de cerinţele şi impoziţiile ei sociale, relaţionale ori de marketing.

Ceea ce ar explica, măcar în parte, slaba aderenţă a pictorului la „structurile de putere ale artei contemporane” locale actuale. În cuvinte simple spus: referindu-ne la spaţiul românesc, artişti cu mult inferiori valorii lui Murivale, desigur beneficiind de articulări mai eficiente la realitate, au ocupat harnic, dar obraznic şi inutil, spaţiile de consacrare ale Capitalei – Sala Dalles, Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Naţional de Artă Contemporană (ceea ce, în paranteză fie spus, duce inclusiv la de-credibilizarea celor ce girează aceste amestecate „evenimente”, lideri văzuţi ca „autorităţi” care descoperă perfect valoarea... în două cazuri din patru...).

A „rămas” pentru V.M.M. spaţiul acum extins al Căminului Artei*, galerie ajunsă aproape „portdrapelul” activităţilor expoziţionale ale Uniunii Artiştilor Plastici din România. Spaţiu ospitalier şi ofertant care, totuşi, s-a dovedit neîncăpător pentru prolificitatea artistului – pentru prima dată în istoria ei recentă, Galeria, parcă „rămasă mică”, a părut cu totul veselă, eliberată, desprinsă de convenţional, agresată în bine. Acesta este posibilul motiv al dispunerii neregulate, parcă „la inspiraţie” a dipticurilor, tripticurilor, lucrărilor în spaţiile expoziţionale: sunt opere ale căror elemente şi morfologii explodează şi pun în paranteze spaţiile „raţionale”, relaţiile sistemice probate, contemplarea „corectă” a mesajelor transmise. @N_P