Sărbătoarea mea de suflet este 14 Juillet.
Nu atât de dragul Căderea Bastiliei (ierte-mi-se incorectitudinea politică, dar consider că mai degrabă „Curtea Regelui-Soare” a servit, pe termen lung, drept model absolut al civilizaţiei europene moderne – vezi de ex.: Robert Muchembled, Societatea rafinată. Politică şi politeţe în Franţa, din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea, Cartier, 2004), cât a „excepţiei culturale franceze” – apărată cu străşnicie în faţa globalizării… „Hollywood-McDonalds-iene!” –, celebrez „la douce France”, recitind un romancier din Hexagon drag inimii mele. De data aceasta, ajuns la ecuatorul „unui an prost” (ca să preiau sintaxa în-Nobel-atului J.M. Coetzee), şi anume 2013, cel mai potrivit mi s-a părut Fernand Combet, autorul lui SchrummSchrumm. Faceţi cunoştinţă!
Om incomod şi ferm, scriitor obstinat – caracterial, ar spune cei pe care o schimbare de dispoziţie îi înspăimântă, pe care o voinţă de fier îi scandalizează –, Fernad Combet a cunoscut frământările unei cariere literare haotice. Născut în Croix-Rousse, o înălţime lioneză recunoscută pentru minţile strălucite pe care le-a dat, pe 1 aprilie 1936, Combet a fost un copil zvăpăiat. Fiu al unui proprietar de făbricuţă de boiangerie, a trecut, rând pe rând, prin toate şcolile din cartier. Tatăl lui dispare pe când el avea şaisprezece ani. Trei ani mai târziu, îşi părăseşte, la rândul lui, preatânăra soţie şi ajunge, nu se ştie prin ce minune, să se înscrie la Facultatea de Drept, apoi intră la Ştiinţe Politice (secţiunea Diplomaţie) în 1956. Face studii strălucite dar, înainte de a-şi lua diploma, îşi fixează un ţel mai urgent: ceea ce îşi doreşte este să scrie. Astfel că, în ajunul examenelor din anul al doilea, întoarce spatele frumoaselor promisiuni ale Carierei şi se înscrie la Limbi Orientale. Ca să supravieţuiască, ţine cu o fermecătoare er
