Exacerbarea drepturilor omului a inhibat relaţii, situaţii, sentimente, cutume care rânduiau funcţionarea diferitelor comportamente ale societăţii. Unul dintre reperele fundamentale ale Bisericii, şi nu numai a celei ortodoxe, este ascultarea. Slujitorul acesteia, preot, călugăr, episcop, face ascultare ierarhică, rânduiala aceasta bizuindu-se pe vocaţie şi pe asumarea ei liberă de către slujitor. Este vorba, repetăm, despre slujitorii Bisericii. În cele mai multe dintre sectele apărute mai ales în „lumea liberă”, ascultarea se mută în spinarea credincioşilor, obligaţi să simtă, să spună şi să facă aşa cum le cere şeful sectei. Şi adesea, ascultarea aceasta devine fanatică.
Cu atât mai mult am putea spune că preotul, care este un ales, trebuie să se supună celui pe care îl slujeşte. Cum, până la Dumnezeu mai sunt sfinţii, preotul nu-i poate ignora, aşa cum, ferească Dumnezeu, n-are voie să-şi ignore stăpânii lumeşti – ierarhii. Când îi ignoră e bine să facă „stop joc” şi să se apuce de afaceri, căci şi aşa puţini fac afaceri serioase în ţara asta.
Ce le-a trecut însă prin cap unor olteni? Să facă un sindicat al popilor! S-au simţit ei jenaţi să facă ascultare, s-au simţit ei jigniţi să asculte de ierarh, chiar dacă acela se poartă ca un sfânt nu ca un zbir, s-au simţit ei liberi să-şi facă „meseria” cum vor ei, încât de ce-ar cânta după note, când e atât de simplu să cânţi după ureche?! Are şi popa drepturi şi are nevoie de un sindicat care să i le apere.
Am face ochii mari dacă s-ar propune înfiinţarea unui sindicat al parlamentarilor sau, şi mai şi, al prim-miniştrilor. Sau al preşedinţilor de ţară. Ce, ei nu au drepturi care trebuie apărate? Dar un sindicat al preoţilor este de neimaginat. Căci oricâte nedreptăţi lumeşti s-ar îndrepta împotriva lor, vocaţia lor este aceea a suferinţei, a îndurării, a exemplului celui bun dat celui din ce în c
