Se povesteşte încă frumos despre seducţia Iaşului, despre inefabilul lui farmec. Călătorii, spre deosebire de localnici, sunt mai degrabă impresionaţi. E normal.

Obişnuiţi cu locurile, ieşenii sunt cusurgii. Văd în primul rând defectele, sărăcia, incertitudinea zilei de mâine. Oraşul nostru nu mai pare capabil să asigure, majorităţii locuitorilor lui, un minim confort al vieţii zilnice. Forţa lui economică se diminuiază. Nimeni nu se poate opune. Ba pentru unii sărăcia e benefică. Abia nu mai sunt bani pentru construcţii urâte, făcute în grabă! Zic ei. E o dilemă. Un oraş cu economie puternică, fără proiecte frumoase, îşi poate distruge cu frenezie identitatea. Dar nici sărăcia nu i-o prezervă. A construi din sărăcie e chiar mai distructiv. Este educativă în acest sens o plimbare pe şesul Bahluiului, la intrarea râului în oraş. E greu să-ţi imaginezi că se poate construi mai alandala decât s-a făcut acolo.

Timpul regresului, al lipsurilor, ar trebui dat meditaţiei, gândirii, comunicării, identificării soluţiilor viabile pentru toţi ieşenii, nu numai pentru unii. Într-un asemenea răstimp am avea nevoie de spirit comunitar. De obicei necazurile adună, nu dezbină. Poate nu suntem mai necăjiţi ca alţii, dar mergem prea departe în direcţia despărţirii. Mândria săracului lângă îndestularea bogatului naşte distanţa. Omorârea ei se face prin redescoperirea, înţelegerea, valorificarea spiritului cetăţii. E greu întrucât, mă tem, românii nu au în genă vocaţia urbanităţii. E o afirmaţie demonstrabilă. În oraşe, românii au fost minoritari până în comunism. Comunismul, prin accelerarea urbanizării, ne-a făcut majoritari în oraşele noastre. Astăzi majoritatea citadinilor sunt ţărani dezrădăcinaţi. Paradoxal, e cauza înfiripării dificile a ideii de comunitate, dar şi mai dificile a ideii de spirit al cetăţii, capabil să ne adune în jurul unor idealuri. Vorbesc în ace