Coincidenţă nefastă ori simplă întâmplare, de aproape un deceniu peste România a căzut blestemul unei boli care face ravagii: obsesia dezbinării sociale, politice şi economice. Nenorocire ce se extinde cu obstinaţie. Picată peste ţară ca un trăsnet, maladia cu pricina, tributară, în înţelesurile ei, expresiei latine "divide et impera" ("dezbină şi stăpâneşte") atribuită regelui Filip al II-lea al Macedoniei, s-a dovedit a fi pandemică, virusul atacând, în mod expres, pe falşii purtători de izbânzi ai zilelor noastre. Cine altcineva dacă nu titularii cozilor de topor ale României comuniste, scoase de la indexul izolării, retuşate, apoi, şi reeducate în spiritul vremurilor noi, prin subteranele tranziţiei, spre a fi la fel de eficiente şi în capitalismul postdecembrist?! Supervizat din exterior, reinterpretat din interior şi aplicat chiar de către cei de la care se aşteptau strategii de dezvoltare economico-socială a României, şi nu atitudini conflictuale, războinice.

Subsumat unui mănunchi de tactici folosite în scopul dobândirii şi menţinerii puterii prin haosul creat în rândul populaţiei divizate - care poate fi mai uşor manipulată de către cei ce urmăresc să fie mereu în fruntea bucatelor şi a tot ce mişcă sub soarele unei naţiuni - beteşugul dezbinării parcă s-a luat la întrecere cu cele mai ridicate cote ale apelor Dunării, în vreme de potop. La ce altceva putea aspira asemenea patimă, odată "instalată", ameninţător de comod, în minţile unora dintre decidenţii politici - precizăm, cei cu infirmităţi morale! Care, în entuziasmul momentului, s-au trezit spunând: "după noi, potopul ...". Evident, păstrând proporţiile exclamaţiei doamnei de Pompadour (în 1757, cu alt înţeles şi potrivit momentului istoric!). La adăpostul speranţei lor, a prăpădului visat, România a fost "ajutată" să devină raiul hoţilor şi al tunarilor; al infractorilor care nu pot fi prin