Cîndva, într-o zi, totuşi Amintirii lui J.D. Salinger Sînt doar trei cuvinte. Cîndva. Care aduce o nuanţă, ca un bemol pus lîngă nota Si. Am fost profesor de muzică. Am ceva şcoală. Aici unde mă aflu nu prea mai contează. „Cîndva“ te împinge către necunoscut, „într-o zi“ e ca un „poate“ nedefinit de o gamă minoră. Ai fost iubit, ai jucat hochei, ai iubit, ai fost avansat, o să dormi la noapte bine, o să fii un om liber. Primăvara e un anotimp la fel de frumos ca şi celelalte. Toate anotimpurile sînt la fel dacă iubeşti viaţa. Ei îi plăcea să grădinărească. Mă pricep, zicea, şi eu plecam bosumflat că iar are de plantat ceva. Begonii, amarilişi sau mai ştiu eu ce azalee. Nu mă pricep la flori. Eu am iubit doar muzica. Fiecare poate adăuga ceva. Aici unde sînt eu nu e nimeni. Pereţii goi şi capul meu plin. Nu am voie să ascult muzică.
Totuşi.
Totuşi, „totuşi“ aduce un dram de speranţă. Ca un marş în Do major. Cu dreptul înainte, marş! Stîngu’, stîngu’, stîng, drept, stîngu’! Şi cînd nu mai e nimic de sperat. Cînd eşti în puşcărie, îţi trec multe prin cap. Timpul trece greu, colegii, ca să zic aşa, sînt mereu nervoşi, programele TV devin şi mai plictisitoare, ziua lungă, anul scurt tot lung rămîne. O cuşcă bine păzită. Singurătatea e garantată. Lumea uită de tine. Ai luat lecţii de pian cu mătuşa Alice. Ai luat lecţii de germană cu Herr Aliot. Ai luat cu tine praful de pe tobă după ce ai fost judecat şi condamnat. Da, asta e. Ne agăţăm de cuvinte nu doar ca să treacă timpul, dar ca să şi credem că n-am murit. Nici trăitul nu e chiar simplu. O să mai trăieşti?
Cîndva.
Poate. Nu există viitor, doar un lung acum. Totuşi. Cîndva voi fi din nou liber. Poate. Nu cred. Nu mai cred în nimic. Nu-mi poate face nimeni nimic. Ea. Cine? Nimeni. Într-o zi am să-i spun că am iubit-o. N-o s
