Părintele Sofronie Saharov este unul din puţinii monahi care au ajuns la vederea Luminii dumnezeieşti încă din această viaţă. A primit darul încă din tinereţe şi s-a bucurat de el până la moartea sa, de la care se împlinesc 20 de ani. Cărţile în care îşi descrie experienţele spirituale s-au tradus în 16 limbi şi sunt un leac pentru cei chinuiţi de deznădejde
Întunericul nefiinţei
Pensula alunecă încet, încercând să prindă amestecul de paloare şi străvezime al cerului. O dată şi încă o dată, perii penelului se cufundă în pata de culoare de pe şevalet şi apoi se preling uşor pe pânza viitorului tablou. Afară e senin, iar Serghei se căzneşte de câteva ore cu un peisaj. Îl va expune poate în toamna asta, în Franţa, la Salon de Tuileries. Sau poate că nu... Poate că îl va lăsa să zacă în atelier, mulţumit doar că a reuşit, încă o dată, să prindă ceva din frumuseţea acestei lumi. O frumuseţe care se reflectă aici, dar care vine de altundeva, de dincolo...
Serghei pentru asta pictează. Ca să prindă nevăzutul în culori şi să-şi liniştească sufletul. Se foloseşte de artă ca să iasă prin ea în afara lumii, să îi uşureze plutirea. Căci, privind atent un colţ de natură, contemplându-i neîncetata unduire, o boare de frumuseţe gingaşă îi cuprinde, uneori, inima. Uneori... Pentru clipele acelea, când presimte sub faldurile materiei orbitoarea prezenţă a Absolutului, este în stare să facă orice. Pentru că doar aşa poate birui prăbuşirea lăuntrică care îl macină încă din adolescenţă.
Serghei Saharov a venit pe lume în Rusia, într-o familie înstărită, pe 30 septembrie 1896. Nu a fost un copil ca toţi ceilalţi. Din primii ani se zămislise în inima lui o stranie cunoaştere a nevăzutului. Încă de pe când era doar de o şchioapă obişnuia să petreacă nemişcat în rugăciune până la un ceas. Simţea în inimă un foc, o chemare către Hristos, pe care nu a
