În urmă cu şapte ani, am primit în dar de la un prieten o pereche de pe­ruşi.

Dintr-o regretabilă neatenţie a mea, Coco - masculul - a ţâşnit prin gea­mul deschis şi dus a fost! Trei săp­tămâni mai târziu, Nona - pere­chea lui - a murit de supărare. Co­livia, ră­masă pustie, mă mustra parcă pentru neatenţia mea.

De îndată ce punga mi-a permis, am cumpărat alt peruş, dar am avut în vedere să nu fie nici galben (pre­cum Coco) şi nici verde (precum No­na). Am ales un frumos exemplar cu pene albastre-azurii şi cu capul gal­ben; sub cioc avea o "salbă" de şase puncte ne­gre.

Chiar de la început, Albăstrica ne-a cucerit pe toţi ai casei, dar cred că cel mai mult mă iubea pe mine, deşi nu mă purtam cu ea în mod de­osebit. Avea sentimente omeneşti: era atat de pofticioasă, încât făcea mare tărăboi dacă nu-i deschideam uşiţa când mân­cam. Venea apoi şi se aşeza pe mar­ginea farfuriei, "gusta" din mâncare şi, pe toată durata me­sei, îmi ciripea. Era şi foarte orgo­lioa­să: dacă nu-i acordam atenţie când avea chef de gium­buşlucuri, răsturna cutia cu se­minţe, se căţăra pe gratiile co­liviei şi dădea vânt lea­gă­nului cu ciocul; du­pă aceea, co­bo­ra şi făcea scan­dal până când îi des­chideam uşi­ţa. Atunci se aşeza pe umă­rul meu şi-mi ciripea la ureche ceva care, pro­babil, în graiul ei în­sem­na: "Te-am iertat, dar să nu mă mai ne­glijezi". Când ple­cam de acasă, ţipa atât de convingător, că ne părea rău că o lăsăm singură. Orice încercare de a-i aduce o pere­che s-a soldat cu eşec: nu voia să împartă colivia (dar nici sentimentele!) cu nimeni.

Cu timpul, uşiţa coliviei de­venise inu­tilă, nemaifiind ne­voie s-o în­chidem. Ea intra acolo numai pen­tru a mânca şi a dormi. În restul timpului, stătea ori pe masă, ori la ca­pătul patului, ori în faţa oglin­zii. Albăstrica era şi o mare me­lomană. Îi plăcea la ne­bu­nie muzica, dar numai anu­­mi­te pies