Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.
M-am surprins scriind: „Am ştiut întotdeauna că poveştile mele n-au cum să aibă happy-end. Ştiam că sunt sortită celor triste care încep în nopţi cu furtună şi se sfârşesc pe malul lacului Cişmigiu. Mi-era cumva clar că nu pot să fiu fata aia pentru care cineva să se lase se fumat sau măcar să se apuce“.
Mi-am dat seama: Nu am fost întotdeauna atât de cinică. Nu am crezut dintotdeauna că oamenii nu se schimbă niciodată, că ceea ce nu trăieşti la timp nu mai trăieşti niciodată, că dragostea cea mai importantă e ultima, şi nu prima. Acum câţiva ani eram aşa cum ştiu acum că nu voi mai fi niciodată. Uneori mi-e ciudă pentru asta, alteori sunt recunoscătoare cumva că am învăţat câteva lecţii din cele multe de pe listă. Chiar şi cu preţul unei alte „eu“.
După ceea ce eu am numit „nebunia primei schimbări de prefix“, lumea mea s-a schimbat şi ăsta a fost momentul când l-am cunoscut pe el, băiatul cu ochi negri plini de mister (a se citi minciuni). Acum mai bine de şase ani. Era iarnă, şi eu iarna am probleme cu concentrarea şi mai ales cu exprimarea corectă a sentimentelor. Aşa că am vrut să mă joc. Şi jocul s-a transformat în realitate, şi realitatea în magie.
Într-o lume ipotetică şi imposibilă, aş vrea...
Aveam starea asta, de inocenţă pierdută, când am observat peste birouri un tricou cu dungi şi o şapcă verzuie. Pe vremea aia aveam mai mult curaj, aşa că l-am invitat la un concert Phoenix. Nici că se putea mai bine, erau preferaţii lui, iar eu nu am auzit nicio vorbă din ce au cântat, era mai interesant dialogul absent şi vestea abia aflată că are deja o prietenă. C
