Şaman, romanul cu care debutează ca prozatoare Adina Dabija, este un hibrid intens personal între ceea ce se cheamă carte a iniţierii, roman autoficţional şi roman al formării spirituale. Cartea deschide şi o pistă ezoterică, direcţie mai puţin bătută în proza românească de dată recentă şi foarte recentă, plus un fascicul consistent în care se discută, ca într-o artă poetică integrată ficţional, statutul, rosturile şi efectele poeziei asupra celei/celui care o practică. Oricum am lua-o, cartea Adinei Dabija, care e şi o foarte apreciată poetă, are drept centru de greutate căutarea de sine, o căutare de ordin spiritual, şi interogaţiile dureroase, dar revelatoare pe care o femeie ajunge să le practice în diferite etape ale unui parcurs al autocunoaşterii.

O adolescentă caută rostul lumiiEroina trăieşte, s-ar putea spune, dezrădăcinarea şi sentimentul inadecvării la fiecare prag al existenţei. Vine dintr-o familie de oameni simpli, dintr-un sat din Ardeal, şi la trei ani trăieşte primul cutremur existenţial: îi moare mama. Tatăl o dă unor rude, s-o creas­că într-un orăşel de provincie, gîndindu-se că o să aibă o soartă mai bună decît în Măgina, un loc încremenit în timp, pe care fata îl va purta în minte, aureolat şi încărcat de un aer benefic, toată viaţa. Aici îşi va petrece vacanţele, aici îşi fixează centrul lumii ei adevărate, fertile şi pline de sens. Aici va descoperi, ca adolescentă, prin voia hazardului, cum de multe ori se întîmplă, existenţa unui univers al cunoaşterii şi înţelepciunii, univers închis în cîteva cărţi şi ţinut în viaţă de cîţiva aleşi, iniţiaţi, pe care fata va începe să-i urmărească. Este vorba de autori de cărţi de înţelepciune orientală, înţelepţi, iniţiaţi, mistici şi filozofi către care i se deschide interesul după ce descoperă în biblioteca celui mai vechi colegiu maghiar din Transilvania, „Bethlen Gábor Kollégium“ din Aiu