Să mergi la un festival de muzică e similar cu a căpăta o boală venerică. Sigur, s-ar putea ca în final să ai nevoie de o medicamentație puternică și stat la pat cîteva zile, dar experiența din timpul actului, de obicei, merită din plin. În week-end-ul care a trecut a avut loc B’estfest sau, cum a fost cunoscut în rîndul cetățenilor de rînd, festivalul „Cine-s oamenii ăștia complet necunoscuți de pe afiș, dar pe care ni-i prezintă ca pe niște vedete?”. Cu această ocazie, vă prezentăm și trei exemplare stereotip din fauna locală a unor astfel de festivaluri.

Dobitocii cu camere video – OK, deci ai venit să-ți vezi trupa favorită, ai plătit două milioane pentru tot festivalul, te înghesui cu încă 15.000 de oameni în așa hal încît dacă tragi o bășină nici nu poți fi sigur că e a ta. Ești în momentul maxim al concertului, cînd reflectoarele colorate o iau razna, țîșnește fum, se învîrt lasere și niște duze aruncă scîntei în aer. Ce e mai mișto decît să vezi momentul ăsta live? Aparent, după logica ta, dacă te uiți pe un ecran mic, pixelat și prost luminat de mobil e mult mai tare. Idioții care se preocupă cu filmarea concertului cu telefonul ar trebui bătuți cu un papuc murdar de rahat peste față. Nu numai că nu știu ei să se bucure de concert, dar ne strică și nouă priveliștea.

Tipa care țipă piesa – Sîntem la concertul trupei „Elefanții cu psoriazis”, extrem de cunoscută în cercurile de neo-gotho-hipster-minimali. Au avut un succes moderat cu piesa „Te salut din pantaloni” care a apărut pe fundalul unei reclame de la Orange și de atunci au o bază de fani comparabilă cu cea a lui Adrian Enache. În fața scenei e grasa aia care, de cînd a început concertul, zbiară cu insistență să cînte singurul lor hit ca și cum oamenii ăia ar fi fost chemați acolo pentru alt motiv. Leag-o de gard cu brățara de festival.

Cetățeanul care crede că orice e permis – Î