Cu adevărat revigorantă și neașteptată se dovedește redescoperirea memorialisticii poetului Alexandru Obe­denaru (13 iulie 1865, Bucureşti – 13 ianuarie 1945, Bucureşti). Bucureştean get-beget, născut în mahalaua Dobroteasa, a copilărit la conacul moşiei Obedeni din Ilfov. Tatăl lui se numea Georgiade, era vlah macedonean, iar fiul și-a luat numele de la moșia Obe­deni, achiziționată de părintele lui. Se pare – lipsesc deocamdată studiile monografice despre acest scriitor – că a debutat în 1884, în Opinca (sub numele, nefixat încă, de Al.S. Georgiad-Obedenaru) şi în Ciulinul. A fost angajatul Bibliotecii Centrale din Capitală şi, atunci cînd instituția a trecut sub patronajul Academiei Române, a devenit funcţionar aici (1901-1933). În prezentarea site-ului crispedia.ro, el a fost o „figură cunoscută a boemei bucureştene, bun cozeur şi rafinat meloman, participa la şedinţele cenaclului de la Literatorul (din 1888), conferenţia la Ate­neul Român despre Poezia decadentă (1890), colabora cu versuri la revista lui Macedonski şi la toate publicaţiile de orientare modernă ale timpului: Generaţia nouă, Românul literar, Liga literară, Revista literară, Vieaţa nouă, Ilustraţiunea română. În 1891 îi succedă lui Mircea Demetriade ca director la Revista poporului. Colaborează şi la Convorbiri literare, Epoca, Luceafărul, Masca, Evenimentul, iar după Primul Război Mondial, la Universul şi Propilee literare. Este autorul volumelor Spleen (1891), Rondele (1892), Sonete. 1888-1916 (1916), Dacia noastră (1919), Himere (1927) şi Pantheea (1927). În 1932, este decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler“.

Dincolo de valoarea poeziei lui, de un modernism decadent, reeditată sporadic și prea puțin cunoscută, redescoperirea acestei figuri luminoase a literaturii noastre o prilejuiește excelenta ediție a Margaretei Perian din memorialistica răsfirată în presa interbe