Trăim într-o țară cu foarte multe manifestări arhaice. Pe de altă parte, goana noastră după preluarea ultimelor tendințe, de orice fel ar fi ele, este dublată de spiritul cârcotaș și retrograd. Pe cât de mare este dorința de a demonstra că nu suntem ultimii din lume, pe atât de mari sunt inerția și prejudecățile. Paradoxul acesta este aplicabil în toate domeniile, cu atât mai mult în cel care este punctul sensibil al românului, nodul gordian și locul din care pornesc toate nevoile, speranțele, utopiile și așteptările. Politica.
Declarația făcută de Traian Băsescu, privitoare la posibilitatea ca România să aibă un președinte femeie, nu reprezintă o noutate.
Ea a fost doar un subiect de presă, exploatat exagerat doar din cauza sau datorită celui care a făcut-o.
Și tocmai pentru că presa și comentatorii au exagerat în speculații, o astfel de posibilitate, de altminteri, mai mult interesantă decât importantă, s-a banalizat pe nedrept.
Da, România poate avea un președinte femeie. A trata acest lucru mai mult ca pe un exotism, decât ca pe o realitate, ar însemna să demonstrăm (încă o dată?) că obtuzitatea și cărările bătătorite caracterizează o viață politică și așa suprasaturată de un subiectivism atroce și de așa-zisele modele de care ne-am plictisit, dar pe care le tratăm zilnic drept noutăți.
Ce poate fi mai naiv politic și mai ironic, decât faptul că, imediat ce Traian Băsescu a declarat că vede și o femeie care să conducă România, toată lumea s-a gândit la Elena Udrea, iar apoi, epuizând și această variantă, tratată pe toate fațetele, s-a început cu trecerea în revistă a tuturor personajelor feminine din apropierea președintelui, terminând apoi cu restul femeilor din celelalte partide?
Nimic mai păgubos ca viziune politică și ca atitudine, pentru un popor care, peste un an, va trebui să-și aleagă un nou președinte și care se află î
