Aveam trei ani, nişte sandale rupte şi mă scosese tata în oraş de unu mai pe stadionul 23 august.

La un meci de fotbal şi la o pungă de seminţe din care mâncasem multe până înainte de pauză. Trebuie să vă spun că nu era nici o manifestaţie. Cinşpe mii de oameni erau pe 23 august, veniţi să vadă victoria în divizia B. Primul meci. Înainte de pauză, mă uitam la tabela de scor (cea cu table, ţinută de doi puşti care se coceau înăuntru, vă mai amintiţi, nu?). Minutul 46. Penalty. Pe-na-li-ta-te spune tata. Fault în careu, la noi. Unsprezece metri. Lovitură de pedeapsă. “O scoate chioru!” aud în dreapta un buldozerist cu faţă de macaragiu. Apoi începe ovalul de beton, ca pe Maracana: “Chio-ru, Chio-ru!” Adunat din spatele plasei, de la vânătoare de fire de iarbă, în short (scurt!), cu un tricou dungat cu numărul unu alb, cusut pe spate la mână, cu ghetele înalte ca ale lui Dobrin, o panglică de mătase în loc de şireturi, fără jambiere, zâmbind ca un chior, portarul echipei Victoria Roman se aşează în centru porţii pentru a face faţă şutului de la unsprezece metri. Fără mănuşi. Îi deranjau priza. Surâde, ştia că o scoate… (îi spusese peluza). Nenorocitul de înaintaş avea doi metri şi a tras tare la rădăcina barei din stânga. Nu a fost nici un fel de joc pshihologic. Atât că adversarul a şutat prea târziu… frate-mi-o era deja acolo, cu doi paşi adăugaţi şi un plonjon la juma de metru de pământ, toate făcute cu o viteză stelară. A prins-o. N-o să uit niciodată un stadion amuţit de 1 mai. Praful de var de pe punctul din careu făcea eforturi să se adune la loc. Înaintaşul se uita la cer. Firul de iarbă căzuse în timpul plonjonului (ca să nu-l deranjeze). Tata nu mai mânca seminţe. Nici eu (mă uitam la sandale). Chircit, la un metru în exteriorul porţii, cu mingea strânsă la piept de parcă ar fi fost pâinea lui Jean Valjean, Doru aştepta fluierul de final al primei re