Comentând undeva un spectacol mai vechi cu Neînţelegerea lui Camus - mai exact cel realizat de Felix Alexa la Teatrul Naţional din Bucureşti - teatrologul George Banu scria că piesa ar fi una despre „noaptea vieţii”. Cu siguranţă exegetul avea dreptate căci unde altundeva decât în noapte îşi consumă vieţile cele două femei care ucid sperând că astfel îşi vor putea plăti evadarea?
De ce altceva decât de noapte, de întuneric, plănuiesc ele să fugă? Pentru Martha şi bătrâna ei mamă moartea celor ce comit imprudenţa de a închiria o cameră în micul lor hotel înseamnă o etapă în drumul spre o ipotetică salvare, un sacrificiu al altora în beneficiul lor. Al lor, cele care au suferit destul. Iar cu puţină vreme înainte ca Jan să le treacă pragul, convins că glasul sângelui îşi va spune cuvântul şi că va fi recunoscut, salvarea celor două femei se insinuează ca iminentă.
Spectacolul regizat de Cristian Ioan la Secţia română a Teatrului de Nord din Satu Mare nu e unul despre iminenţa salvării şi despre ratarea ei de ultim moment, ci despre iminenţa morţii şi fatalitatea acesteia. Aici, în această montare, fiecare nouă crimă e prefaţată de instalarea unui bec în camera viitoarei victime şi e consfinţită/certificată de deşurubarea acestuia. Aşa cum sunetul soneriei anunţă o nouă crimă în Lecţia lui Ionesco. Operaţia dezinstalării becului e sarcina bătrânului servitor. Care în acelaşi spectacol, asemenea mai tuturor celorlaltor personaje, e înzestrat cu funcţii simbolice. Bătrânul e, de fapt, agentul neînţelegerii, el veghează ca ea să fie pusă în practică, el are o grijă încăpăţânată ca aceasta să fie dusă la consecinţe ultime şi definitive. Bătrânul facilitează neînţelegerea printr-un repetat, apăsat şi de extracţie cinematografică joc cu paşaportul lui Jan.
O savurează în chip diavolesc. Martha doar o justifică spre a se justifica în primul rând în prop
