Aş prefera să nu spun şi să nu gândesc, vreodată, că „pe vremea mea”... Pe lângă faptul că enunţul ăsta îmi dă senzaţia pe care mi-o dă o carte de istorie, capitolul „arheologie”, l-am auzit de prea multe ori ca să nu mă agaseze. Când începea bunica cu „pe vremea mea...”, urma o lungă lecţie de morală şi atitudine civică din care oricum nu rămâneam cu nimic. Apoi urma mama. După introductivul „pe vreme mea…” începea o lungă listă de reproşuri, mai lungă decât lecţia de morală a bunicii.

„Vremea mea” a fost mult diferită de „vremea ta” deşi mingile şi ghiozdanele ne sunt aproape identice. Cărţile erau la fel şi la fel de lungă şi subţire era şi aţa cu care ne atrăgeau. Cel puţin la început. Şi eu mă jucam „ţări, oraşe, ape, munţi”, deşi noi nu aveam tablete să căutăm ape cu „V” şi flori cu „T”.

Tabelele ne sunt identice, diferă doar coloana cu „valori”, dar şi „valoarea” cred că a venit în timp.

Era o vreme când şi eu şi toţi copiii, de altfel, vedeam în oglindă doar chipuri, uneori întunecate, alteori plictisitoare, uneori ştirbe, rareori cu plete, de cele mai multe ori voit schimonosite. Erau la fel şi pe stradă. Astăzi, deşi oglinzile ne sunt la fel, iar străzile asemănătoare, eu nu mai văd chipuri. Văd ani sau tristeţe, inteligenţă sau prostie, bunătate sau răutate, urâţenie sau frumuseţe, câteodată atât de întrepătrunse încât e imposibil să tragi o linie între ele. Nimic însă nu are de-a face cu freze, inele, dinţi, cercei, biluţe sau zdrăngănele.

Poate că timpul le va şterge şi pentru tine. Poate că nici nu e nevoie de „educaţie” să vezi inteligenţa înainte de a zări agrafele de păr sau şepcile cu cozoroc. Sau poate că nici măcar timpul nu e cel care le modifică, ci doar capacitatea ta de a vedea prin ochii celuilalt. Şi determinarea de a decide tu singur dacă preferi cutii strălucitoare, dar goale pe dinăun