Într-o piesă de teatru, toate relele sunt reprezentate ca şi cocote de circ. Iar când se caută cineva care să le înlocuiască pe toate: prostia, laşitatea, lenea, mânia, ura, invidia, e găsită nebunia. Azi, vremuriles-au mai schimbat şi „cocotele” s-au înmulţit. Iar nebunia aproape că a devenit o virtute sau cel puţin ambalajul care le îmbracă pe celelalte: bunătatea, mila, hărnicia, înţelepciunea, blândeţea. În viziunea societăţii de azi trebuie să fii „nebun” ca să fii sincer, generos, onest.

În locul ei, „cocotele relelor” s-au îmbrăcat cu altceva. Cu nesimţire.

Ea le include pe toate celelalte şi azi a devenit mai dominantă decât toate. Nesimţitul român e o specie aparte. Uşor de recunoscut, răspândită peste tot şi, din păcate, imposibil de „eradicat”.

Îl recunoşti de departe după tonul strident cu care comunică orice fără să folosească Doamne fereşte, pronume de politeţe sau formule de salut! Evident, habar n-are ce înseamnă „mulţumesc”, iar „cu plăcere” n-are de ce să folosească.

Nesimţitul îţi iese în cale oriunde şi intră în discuţie cu oricine pe orice temă. N-are niciun fel de frustrări şi nu se crede inferior nimănui. Deh, e sociabil. Se apucă din senin să-ţi comenteze cu vocea lui stridentă, dată la maxim, îmbrăcămintea, freza sau discursul. Nu prea are sens să-i faci morală sau să-l contrazici pentru că oricum rămâne cu ideea că a avut dreptate. Nici nu poate să facă faţă unei discuţii contradictorii, aşa că singurul lui argument e : „Taci mă, că n-ai dreptate”. Dacă nu-ţi place ce-i place lui sau dacă, Doamne fereşte, ai alte păreri, le va spune tuturor că eşti „foarte-foarte prost”. Dacă încerci să-l pui la punct, te face nesimţit.

Nesimţitul român e aproape invincibil. Are nişte atu-uri greu de parat: tonul vocii, vocabularul şi lipsa de inhibiţii în a le folosi liber.

Şi, mai ales, are convingerea şi cons