Există multe feluri de sentimente pe care fiecare om le trăieşte pe parcursul vieţii sale. Aici şi acum însă voi aborda „sentimentul urmei”, aşa cum este el perceput în istoria culturală.

Se spune că cineva „a lăsat urmă” atunci când după El rămân lucruri „considerabile”. Pot fi „urme” materiale şi în acest caz vorbim de edificii, amenajamente, invenţii etc. Dar pot fi şi „urme” nematerializate. Cineva a rămas în istorie ca un mare poet, un cântăreţ de doine sau balade, un campion sportiv, un câştigător notoriu la concursuri intelectuale ş.a.m.d.

Pentru toţi aceşti „evidenţiaţi”, în sensul că prin performanţele lor au fost reţinuţi în „memoria” unui domeniu, se pune problema dacă au obţinut „superiorităţile” respective din „întâmplare” sau din „inerţie” sau cu convingerea că „trebuie”. Adică, altfel spus, cu „sentimentul urmei”! Căci e firesc pentru oricine să trăiască un astfel de „sentiment”. La multe popoare există proverbe de tipul „dacă ai sădit un pom, dacă ai educat un copil, dacă ai scris o carte etc.” n-ai trăit degeaba. Ai lăsat „urme” în urma ta. A rămas după tine „ceva” ce va purta, cel puţin o vreme, semnul efortului tău, expresia frământărilor tale, materializarea sau idealizarea gândirii tale.

Din această perspectivă putem zice fără nici o exagerare : Fericiţi cei „încărcaţi” cu „sentimentul urmei”, căci a lor este şansa de a lăsa în „registrul evidenţelor” semnele trecerii lor „utile” prin viaţă. Căci harul primit trebuie să aducă rod, iar rodul să fie de folos semenilor. Să facem lucruri pentru noi, dar şi pentru alţii! Pentru vremea noastră, dar şi pentru vremurile de după noi! Să lucrăm pentru „mântuirea” noastră, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de semeni şi de timpul ce ni s-a dat în gestiune! Şi să facem ca tot mai mulţi dintre semenii noşti să trăiască „sentimentul urmei”!

Verba volant, acta manent!