- La aproape 90 de ani, COSTICĂ GRUESCU trăieşte fericit printre pietrele lui -
Mai demult, unul dintre copiii mei m-a întrebat dacă pietrele visează. Şi ce visează ele, dacă visează? Şi cum? Şi când visează? Noaptea, ca oamenii, când deasupra lor se împrăştie stelele, ori ziua, când se odihnesc după-amiază, sub soarele arzător? Ţin minte că au fost întrebări care m-au surprins şi cred că am răspuns tare neconvingător, pentru că n-aveam argumente prea clare. Privirea uşor ironică, neîncrezătoare, cu care m-a urmărit, în vreme ce întorceam pe toate părţile pietricelele pe care mi le-a pus în palme, m-a făcut să înţeleg că am rămas repetentă şi că va fi greu, poate foarte greu, să-mi recâştig poziţia de "mama-care-ştie-tot". Am crezut o vreme că o poveste frumoasă m-ar putea ajuta să mai salvez ceva din capitalul pierdut, numai că timpul a trecut, zilele au venit tot cu alte întrebări, şi răspunsurile aşteptate au fost tot mai greu şi mai complicat de dat. Acum însă, după mulţi ani de la întrebările acelea, aş şti să vorbesc mult mai nuanţat şi mai înţelept despre pietre, pentru că, de curând, tocmai am întâlnit un om care mi-a desluşit o parte din tainele lor şi m-a învăţat ce trebuie să fac, pentru a le înţelege poveştile care s-au născut odată cu lumea.
Neamul bufniţei
Constantin Gruescu este cel mai mare colecţionar de flori de mină din zona Banatului. Şi când spun "cel mai mare", nu mă gândesc neapărat la numărul impresionant al pietrelor care ocupă toată casa şi gospodăria lui, începând din curte, până în camera de oaspeţi, ci am în vedere dragostea, perseverenţa şi temeinicia cu care le-a adunat, le-a clasificat şi cercetat, de când se ştie. O viaţă de om petrecută într-o continuă şi neobosită căutare, cu sacrificii şi încercări mari, care nu i-au ştirbit însă bucuria de a trăi. Deşi va împlini în curând nouăzec
