Deşi a fost prezent pe scenele teatrelor de la 8 ani şi până în liceu, actorul Paul Ipate (28 de ani) avea de gând să urmeze o facultate pentru „oamenii cu tărie de caracter“: Academia Militară.

S-a săturat să-l strige lumea pe stradă „Paul Maximus“, „până când?“, dar, când stai de vorbă cu el, descoperi fără să vrei că are acelaşi umor şi aceleaşi poante ca băiatul şmecher din spoturile publicitare care l-au făcut vestit. Până să interpreteze roluri în zeci de reclame, Paul Ipate a ieşit, de sute de ori, în faţa publicului de la teatru, încă de la 8 ani. Iar până să se oprească în faţa uşii de la Palatul Copiilor, pe care scria „Teatru de păpuşi“, Paul Ipate a vrut să fie, pe rând, tenisman, dansator şi pictor. Şi asta nu e tot! Ba chiar a avut în gând să urmeze modelul tatălui său, care a fost militar. După ce a trecut prin toate încercările acestea, după ce s-a luptat, în şcoala generală, cu problemele mai complicate, mai simple, la matematică, după ce a înţeles că viaţa nu l-a purtat de aiurea pe scenele teatrelor, Paul Ipate a decis, gata!: se face şi rămâne actor.

„Weekend Adevărul“: Paul, te-ai născut în Bucureşti, dar ai crescut la bunici, pe străzile din Roman. Ce amintiri te leagă de oraşul acela?

Paul Ipate: De fapt, bunicii locuiau lângă un sat apropiat de Roman, care se numeşte Gâdinţi. Am stat cu ei până pe la 5 ani, deşi am continuat să-mi petrec vacanţele şi sfârşiturile de săptămână acolo multă vreme apoi. Cred că dincolo de toate năzbâtiile pe care le făceam când eram mic, de jocurile cu copiii, o adevărată aventură am trăit-o în perioada de la Revoluţie.

Aveai 4 ani atunci. Mai ţii minte? Ce s-a întâmplat?

În forfota aceea de-atunci, unchiul şi mătuşa mea au venit să mă ia din Bucureşti, să mergem la Roman. Trenurile erau pline, iar pe-al nostru l-am prins din mers, că deja pornise. Pe mine, unchiul meu nu a apu