In genul filmelor americane ale anilor 70 carora le adauga mult spirit ludic, chilianul Pablo Larrain face din doua rauri necesare - politica si publicitatea -, o combinatie exploziva, aratand cum poate o campanie electorala inteligenta sa schimbe istoria. Evenimentele sunt reale si preced referendumul din 1988, cand generalul Augusto Pinochet putea, teoretic, sa plece de la putere sau sa ramana pentru alti opt ani. Filmul e remarcabil si trebuie vazut si de cinefili, si de politicieni.
S-a spus in Chile ca "Nu"/"No" a simplificat istoria, exagerand influenta campaniei televizate in plecarea de la putere a lui Augusto Pinochet in detrimentul muncii de convingere a alegatorilor de la sate, dar acest film nominalizat in 2013 la Oscar e pur si simplu irezistibil.
Realizat dupa piesa "El Plebiscito", de Antonio Skármeta, el urmareste cronologic evenimentele care au precedat referendumul din 1988, concentrandu-se pe cele doua campanii televizate: "Da!" si "Nu!", si te convinge de eficacitatea celei din urma. Vorbeste despre lucruri grave, dar stie sa le vanda.
Nu era vorba in 1988 de sustinerea unui candidat anume; alegatorii aveau doar de spus daca il mai vor pe Pinochet pentru inca opt ani sau nu (referendumul din 1980 fusese destul de dubios.). Cele doua campanii erau interesante pentru ca trebuiau sa scoata in evidenta ce era mai bun, respectiv mai rau in aceeasi persoana, dar era o competitie inegala pentru ca adversarii regimului, considerati comunisti, erau adesea intimidati.
Filmul se deschide cu Gael Garcia Bernal facand o prezentare in fata unui client si te deruteaza de la bun inceput pentru ca pret de cateva clipe iti e neclar daca respectivul vorbeste despre politica ori vinde un produs, daca e politician sau publicitar.
De fapt, cei doi termeni vor continua sa interactioneze pe tot parcursul filmului,
