De câţiva ani, de când funcţionează Centrul Regional de Prelevare şi Transplant, organele prelevate la Iaşi sunt „dijmuite“ de echipele centrului naţional. Asta nu se întâmplă în nici un alt centru regional din ţară, atunci când în acea zonă există centre în care pot fi transplantate organele. Motivul: din cauze birocratice, centrul ieşean nu e acreditat, iar prelevarea o face o echipă de la Bucureşti, împreună cu cea din Iaşi. In spatele acestei înţelegeri nescrise se ascund drame greu de imaginat

Multă răbdare, speranţă, nopţi nedormite şi înţepături de ace pe mâinile care par a fi lipsite de orice urmă de suflare. Viaţa conectată la aparatul de dializă este mai grea decât am crede. Orele întregi petrecute în spital sunt mai dureroase decât orice rană sau muncă fizică. Par a fi frunze moarte, care s-au veştejit de mult şi pe care nici vântul nu le mai împrăştie. Aşa se descriu cei care au avut neşansa de a fi diagnosticaţi cu insuficienţă renală, pentru care dializa a devenit singura şansă la supravieţuire. Spun că sunt moleşiţi pentru că stau degeaba, şi se simt neputincioşi şi fără vlagă. Doar speranţa mai licăreşte ca o flacără, singura care le redă încrederea în propriile forţe. Speranţa că într-o zi vor avea parte de o minune, de un rinichi care le va reda pofta de viaţă. Vasile Mardar a tot sperat. A venit de trei ori la spital, fiind unul dintre pacienţii aleşi pentru transplant. De fiecare dată, altcineva a primit această şansă. Nu pentru că el nu era compatibil, ci pentru că doar un rinichi de la un donator în moarte cerebrală rămâne mereu în Iaşi, celălalt fiind dus la Bucureşti.

Sună un telefon în toiul nopţii

În cursul nopţii, telefonul sună. Nu stă pe gânduri şi răspunde imediat. Asta face mereu atunci când aude ţârâitul, singurul lucru care îi menţine speranţa vie. Din zecile de apeluri eşuate, trei au fost norocoase.