Procentul de analfabeţi funcţionali, adică ştiutori de alfabet, dar incapabili să înţeleagă, creşte de la an la an, graţie unor jonglerii politice cu bugetul şi fondurile europene.
Mihai este un băiat din Cluj care a reuşit să treacă cu bine de bacalaureat. Acest simplu fapt nu ar fi suficient pentru a-l pomeni, mai ales într-un an în care subţirimea subiectelor şi presupusa corupţie la evaluarea lucrărilor au stârnit atâtea critici. Mihai este bolnav, însă, de sindromul Down şi, după cum spune mama lui, de-a lungul vieţii a trebuit să se lupte nu doar cu boala, ci şi cu cerberii din educaţie care nu ar fi vrut un copil handicapat lângă copiii normali din şcoala lor. Le-ar fi îngreunat lucrul în clasă şi ar fi putut atrage calificative proaste la evaluările anuale.
Un calcul greşit, dacă ne gândim că, în ciuda acestor tertipuri administrative, nivelul intelectual al populaţiei şcolare nu este acum, la atâţia ani după desfiinţarea învăţământului în şcolile ajutătoare, cu nimic mai bun ca înainte când aceşti copii bolnavi erau izolaţi uneori în condiţii de penitenciar iar boala lor era agravată de autism şi marginalizare.
La această oră o bună parte din populaţia şcolară este abia alfabetizată iar procentul de analfabeţi funcţionali, adică ştiutori de alfabet, dar incapabili să înţeleagă, creşte de la an la an, graţie unor jonglerii politice cu bugetul şi fondurile europene care au îmbolnăvit educaţia de sidromul Down. A fi bolnav în România nu doar de sindromul Down, ci de o lungă listă de alte boli presupune nu doar tăria de a purta pe umeri povara unor secrete idiosincrazii publice, ci şi curajul de a te ridica din genunchi acolo unde te aruncă o bună parte a resentimentelor încurajate indirect chiar de instituţii.
Cazul lui Mihai, exemplar într-un sistem minat subtil de discriminare şi prejudecăţi, ne face să
