Lui Victor Hugo îi place să constituie „peisaje-istorie”, individualizate printr-un eveniment istoric care, în acelaşi timp, le decupează şi le consacră.

Peisajul-istorie al Europei, pentru scriitor, este Rinul, separator şi unificator totodată, arbore gigantic care desenează inima istoriei europene, a imperiilor sale, a naţiunilor şi a uniunii viitoare. Şi, în primul rând, întrucât ceea ce vede Hugo, odată cu fluviul, este o regiune aflată într-o unitate istorică şi geografică, dar care nu poartă pecetea unei naţiuni: e o regiune europeană. Şi care nu se mărgineşte la o epocă, la o vârstă de aur, asemeni acelor regiuni, pustiite de măreţie şi lipsite chiar şi de viaţă omenească. „…este un fluviu nobil, feudal, republican, imperial, demn, în acelaşi timp, de a fi francez şi german. Întreaga istorie a Europei trebuie analizată sub aceste două mari aspecte, prin acest fluviu al războinicilor şi al gânditorilor, prin acest val superb care face Franţa să tresalte, prin acest murmur profund care face Germania să viseze.”

Rinul le-a aparţinut lui Cezar, lui Carol cel Mare şi lui Napoleon, „cele trei uriaşe repere militare şi milenare pe care le regăsim întotdeauna în drumul său”, de-a lungul istoriei. Dar acest fluviu bântuit de legende şi de poveşti, de războaie şi de crime, a văzut, de asemenea, născându-se tiparul şi a transportat toate materiile prime şi produsele manufacturate ale Europei. Circulaţia, comerţul, modernitatea unei Europe a vapoarelor cu zbaturi şi, în curând, a „drumului de fier” caracterizează, de asemenea, acest Rin care nu poate fi disociat de acela al burgurilor medievale.

Loc obligatoriu de trecere a armatelor, a oamenilor şi a bogăţiilor, miză strategică în istoria europeană, Rinul călătorului, peisaj istoric şi simbolic, totodată, devine centrul Europei viitoare. Acolo se va juca continuarea, crede Hugo, şi, în această privinţ