Se împlinesc două decenii de când s-a declanşat una dintre cele mai sălbatice şi deşanţate competiţii din istoria multi-milenară a spaţiului nostru carpato-danubiano-pontic: goana după diplome.

A fost pornită de unii dintre onorabilii noştri concetăţeni, de toate vârstele şi profesiile, care, odată cu parfumul libertăţii, au mirosit şi adierea unei tentaţii uriaşe, cea de a intra în politică. Ce putea să fie mai ademenitor pentru mulţi dintre rataţii lumii ce tocmai apusese, decât şansa enormă de a-şi reface identitatea, de a se declara nu tâmpit ci persecutat de organele specifice ale regimului de sinistră amintire, nu incapabil ci neintegrat într-o societate căreia-i nega esenţa comunistă...totul era posibil într-o lume fără reguli sau, mai bine zis, care-i aştepta pe ei să-i scrie regulile, manualul de comportament şi utilizare, să-i definească noua scară de valori.

Si aşa se face că, brusc, parcă de nicăieri, au apărut valuri succesive de personaje, unele pitoreşti, altele sinistre, altele idiot-nevinovate, dar având în comun dorinţa de parvenire imediată, brutală. Nu mai aveau timp să aştepte, multora le trecuse deja viaţa în platitudinea unei nereuşite complete, voiau totul acum, repede şi total. Iar societatea nou născutei noastre libertăţi le-a întins covorul roşu la picioare. Ei sunt cei care au devenit instantaneu aleşii neamului, găsindu-şi fulgerător credinţe politice, preschimbabile precum ciorapii, goale de sens dar purtătoare de bani, onoruri şi, mai ales şi mai deasupra a toate, de RECUNOAŞTERE SOCIALĂ.

Ăsta era visul lor, obsesia personală a nerealizatului de ieri şi potenţatului de azi. Uşor de înţeles, căci, nu-i aşa, degeaba eşti parlamentar sau ministru sau om mare la partid dacă nu te ştie şi te recunoaşte ca atare mahalaua, dacă cei care până mai ieri te tratau cu condescendenţă sau milă, nu pot să-ţi vadă direct măreţia şi su