Mirajul muncii bine plătite pe şantierele Germaniei poate, câteodată, sfârşi prost. Profitând de disperarea românilor aflaţi în căutarea unui loc de muncă, angajatorii împing relaţia cu angajaţii până în pragul sclaviei.

De la Buzău, Cristian Vlăsceanu a primit toate asigurările că angajarea se va face conform normelor germane. Documentele, i s-a spus, se vor semna la sosirea în Germania, la Knittlingen. Atâta, doar, că nici Cristian Vlăsceanu şi nici ceilalţi nouă colegi cu care a intrat în încurcătură nu ştiau o boabă de germană, limba formalităţilor birocratice de angajare. Au semnat, de bună credinţă fiind, două hârtii fără să pună la îndoială spusele angajatorului, Florin Posedaru, patronul firmei buzoiene Prodinvest 94: una era pentru luarea în spaţiu, cea de-a doua pentru permis de muncă. Nu a fost nimeni să le traducă ce scrie acolo, aşa că au semnat, pur şi simplu. Şi nici nu au primit un al doilea exemplar al documentelor pe care şi-au pus semnătura.

La sfârşitul primei luni de şedere, Posedaru i-a explicat lui Vlăsceanu că nu a încasat încă banii pe lucrare, astfel că mai trebuie să aştepte până la prima leafă. I-a dat câte 50 de euro săptămânal, pentru hrană, şi l-a trimis zilnic la muncă, pe şantierul pe care firma din Germania a lui Posedaru, URS Bau G.b.R, îl avea la Dossenheim. O construcţie în valoare de peste 65.000 de euro, sumă din care, povesteşte Vlăsceanu, antreprenorul Posedaru a decis că mai bine rămâne cu doar 57.000 şi renunţă la câteva mii bune de euro. De ce a ales să facă asta numai din eventualele clauze stipulate în contractul cu beneficiarul s-ar putea afla. Vlăsceanu, care a vorbit cu beneficiarul german, de la care, de altfel, a şi aflat valoarea lucrării, afirmă că, într-o bună zi, angajatorul român le-a interzis pur şi simplu, să se mai ducă pe respectivul şantier şi i-a mutat la o altă construcţie. @N_