Deseori ne place să ne batem cu cărămida-n piept. Şi din punct de vedere muzical. Timişoara este un oraş special, care a deschis şi a trasat mai multe direcţii în muzica autohtonă. E leagănul de naştere al unor nume ca Phoenix, Pro Musica, Survolaj. Desigur, lista poate continua en – gros, cu Implant pentru Refuz, mişcarea de muzică electronică creată de TM Base sau anonimTM şi tot aşa mai departe. Astăzi, însă, situaţia nu mai e defel roz. Desigur, asta nu e deloc breaking news, se ştie de ceva vreme. Avem o sumedenie de talente care sunt scârbite de „peisaj“ şi preferă să stea cuminţi în banca lor. Din păcate. Dar mai avem şi nişte prejudecăţi cât se poate de aiurea. Oameni care se erijează în formatori de opinie şi care în virtutea faptului că posedă niscaiva cultură muzicală decretează pur şi simplu care sunt genurile muzicale corecte. Fanii jazz-ului, ai blues-ului şi a altor curente muzicale înglobate în umbrela rock-ului numesc adeseori muzica electronică „chestia aia care face tzzz, tzzz sau taka, taka, boom, boom“.

Am văzut-o şi la recent încheiatul JazzTM când nişte oameni dealtfel bine intenţionaţi au strâmbat din nas atunci când muzicienii de pe scenă au apelat la efecte electronice. Puştanii care cred că singurul instrument valabil este laptopul strâmbă şi ei din nas atunci când aud riff-uri scoase de chitări reale. Amatorii de minimal – house se ceartă cu cei care iubesc progressive, iar cei care ascultă drujbe – dubstep nu pun piciorul în locuri considerate „de fiţe“, chiar dacă acolo mixează un DJ din branşa lor. Unele genuri muzicale nu-s bune că au BPM-ul prea sus, altele că nu-s făcute cu instrumente naturale iar altele fiindcă pur şi simplu-s varză. Oare chiar avem nevoie de aceste definiţii stupide? Oare muzica nu mai e făcută de oameni pentru oameni, indiferent prin ce procedeu sau câte bătăi pe minut are?

Oare o fi atât d