Prin 1985, scriitorii români nu se mai înghesuiau pe drumul Damascului. Marin Preda fusese ultimul dintre cei mari, cu cinci ani mai devreme, cînd publicase Cel mai iubit dintre pămînteni. Mai trecea pe-acolo Radu Cosaşu, cu Supravieţuirile lui, acest ultim mohican al obsedantului deceniu, despre care părerile erau împărţite. Unii nu înţelegeau de ce nu-şi punea, serios, cenuşă în cap, ci o dădea pe umor cînd povestea ce scrisese în anii 50, cînd era un utecist convins şi-i denunţa sub pseudonim pe burghezii din literatură. Alţii nu mai puteau după el şi-l proclamau mare nuvelist şi post-modern cît cuprinde, dar cu regretul exprimat printre rînduri că nu scrie şi el odată un roman, ca toţi obsedantiştii adevăraţi. Cînd i-a apărut Logica*, m-a fulgerat ipoteza că volumul ăsta era Armata de cavalerie a lui Cosaşu, marea lui jertfă pe altarul romanului, fără să trădeze povestirea. Întregul era superb, iar părţile inubliabile. Am citit cartea într-o noapte şi a doua zi m-am dus s-o laud prin tîrg. Cui n-o citise, îi spuneam să n-o rateze, iar celor care mi-o luaseră înainte le sugeram să-şi deschidă cutia cu superlative. Formal, nici Logica nu semăna a roman, dar toate povestirile din care era alcătuită rotunjeau un roman cum nu mai citisem, iar zîmbetul lui Cosaşu masca absolutismul celui care în ‘56, după Revoluţia din Ungaria, le cerea tinerilor săi confraţi să scrie despre adevărul integral, de a fost dat afară din UTC şi a fost trimis la munca de jos, să înţeleagă cum e cu adevărul,. Zîmbetul lui Cosaşu mai conţinea, în paranteză, scepticismul celui ce în ‘68 fusese invitat să se întoarcă în rîndurile partidului şi refuzaze. Acelaşi zîmbet cosăşesc – cosaşian, sună pretenţios! – îi ţinea departe pe prietenii lui de coşmarurile recurente ale supravieţuitorului, în vreme ce scriitorul cu apucături burgheze, care devenise între timp Cosaşu, îl scruta pe tîn