Mulţi alţi împătimiţi scociorâtori (mai mult sau mai puţin acribioşi) de colbuite hârţoage, alături de cei deja amintiţi sunt de părere că istoria mititeilor ar fi început în locanta lui Iordache Ionescu (din strada Covaci nr. 3, din Bucureşti, înfiinţată la 1857). Tavernă pomenită şi de C. Cosco în cartea sa „Când era bunica fată…”, un loc unde „credincioşii lui Bachus” se dedulceau cu must şi vinaţuri noi sau vechi, roşii, negre sau albe, dintre cele mai zglobii şi parfumate, aduse tocmai de pe Valea Oltului, din „Erusalimul de la Mitrofani” (unde jupânul îşi avea viile) şi se înfruptau cu „mititeii de la Iordache” ori cu felurite alte exotice (pentru mulţi dintre noi, cei de azi) preparate, precum tuzlamaua (o variantă de ciorbă de burtă la care se folosesc, printre alte ingrediente, şi picioare de vită), apoi paceaua (asemănătoare cu piftia, preparată însă din picioare de vițel sau de miel, mai rar de pasăre, cu adaos de ouă, sos de oțet şi de usturoi) şi celebra varză acră cu carne sau sarmalele, însoţite, ambele, de obligatoria mămăliguţă pripită sau alte bucate precum dovleceii umpluţi, musacalele ori ghiveciul măcelăresc şi câte şi mai câte, neomiţând nelipsiţii „pui ruginiţi la jar, terfeliţi cu usturoi şi răsturnaţi pe spate cu neruşinare” (Octavian Stoica), fleicile, cârnaţii („patricieni”, „trandafiri” ori de Pleşcoi) ori te miri ce ciozvârte de alte lighioane, rânduite cu chibzuinţă şi lăsate să sfârâie barbar peste cărbunii încinşi, însă vegheate atent de însuşi starostele grataragiilor şi-al neguţătorilor, numitul nea Radu, căruia atât de tare i se dusese faima printre clienţi de marea-i pricepere, că-i ieşise şi-o zicere: „La nea Radu în Covaci,/ Bei, mă rog, până <>/ Şi după ce te-ai făcut/ Iar o iei de la-nceput…”.

Ei bine, sigur că toate aceste minunăţii gastronomice erau udate din belşug cu licori binecuvântate (inclusiv de zei!