Scris de Corina Hutan - INTERVIU JA cu actorul Alexandru Arșinel despre copilăria grea din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, începuturile într-ale actoriei, momente de cumpănă, vise, trecut și prezent.
Jurnal Arădean: Cum ați început cu actoria? Știu că părinții nu prea erau de acord…
Alexandru Arșinel: Nu erau de acord din cauza firii mele mai aventuriere, de Gavroche, năbădăios dar asta nu însemna că sarcina pe care o aveam de când m-am născut nu era să ajung ceva, să fac ceva ce îmi place…
Jurnal Arădean: Dar asta v-ați dorit întotdeauna? Știți că fiecare copil se visează ceva…
Alexandru Arșinel: Să fiu actor? Niciodată. A fost o întâmplare. Fac parte din generația copiilor care s-au jucat prin tranșee, care au scăpat din refugiu și din cel de-al Doilea Război Mondial în timpul secetei, foametei. A fost o perioadă foarte grea dupa 1944 când ne-am reîntors din refugiu și atunci visele noastre erau extrem de limitate. Nici nu știu dacă aveam vise legate de ce aș vrea să fac. Eram, însă, fermecat de preotul din sat care îl prepara pe fratele meu la limba franceză și care venea mereu la noi acasă. Era frumos, părintele Iosif, n-am să uit niciodată. Datorită lui, după ce am învățat să citesc, prima carte pe care am citit-o a fost Biblia. Era, de fapt, singura carte pe care o aveam, care ne rămăsese. În acel moment eram hotărât că vreau să fiu preot. Asta a fost un timp după care, invidiindu-l pe tata care era CFR – ist și se plimba peste tot cu trenul, vroiam să fiu ca el. Totul s-a schimbat după ce ne-am mutat la Iași, la Dolhasca. Acolo visele mi s-au risipit pentru că am dat de oraș, de blocuri înalte, de doxuri… am început să citesc cărți de aventuri, ceea ce găseam pe atunci. Nu visam la nimic în afară de cravata de pionier. Era o mândrie să fii pionier, să îl ai pe Stalin pe perete. Am terminat șapte clase primare apoi am făcut o șc
