Scenariul se repetă aidoma, monoton până în cele mai insignifiante detalii. Cum intră la zdup câte-o notabilitate a patriei, cum se dezlănţuie regimentul lăudătorilor: c-a fost om bun, c-a dat de pomană, şi-a iubit familia, a ctitorit biserici, a salvat câini, a ţinut post, a tuns iarba. Sursa: EVZ

Dacă stai să urmăreşti corul de bocitoare de la televiziuni, nu poţi ajunge decât la o concluzie: că, în România, orice condamnare e o eroare judiciară. Gem puşcăriile de îngeri neprihăniţi, iar tribunalele sunt supraaglomerate de inşi în drum spre Paradis, dar pe care Băsescu i-a deturnat spre Infern. Din acest punct de vedere, condamnarea lui Fenechiu se înscrie perfect în modelul de mai sus. Dar mai e ceva: se uită cu desăvârşire că, de regulă, celebrităţile ajunse la puşcărie fac parte din ceea ce legea numeşte „grup infracţional”. Nici Adrian Năstase, nici Becali, nici Fenechiu n-au fost pedepsiţi singuri, ci alături de indivizi care, uneori, au luat chiar pedepse mai mari decât ei. Dar, printr-un gol de memorie atent cultivat de regizorii spectacolelor macabre, tovarăşii de infracţiuni sunt convenabil ocultaţi. Pentru a fi victimizat cum se cuvine, „eroul” trebuie să fie prezentat drept un luptător neînfricat pentru binele poporului, un fel de haiduc ce hălăduieşte însingurat, purtând pecetea unicităţii.

Tehnica nu e nouă. Ca în fotografiile retuşate din vremea comunismului, tovarăşii de banditisme se estompează treptat, pentru ca finalmente profilul Marelui Om să strălucească imaculat într-o stampă marţială. Din fotografia de grup nu mai rămân decât razele blânde, asemeni unui curcubeu, încovoiate în jurul Martirului. Tot restul — complici, infracţiuni, pagube — a fost eliminat de bagheta magică a făcătorilor de ştiri. Astfel de lucruri nu s-ar petrece dacă populaţia nu ar avea o simpatie instinctivă faţă de infractori. Aşa după cum excelăm în cultul morţi