E cazul să încep rândurile de astăzi cu o urare: „Bun venit pe lume, micuţule! Să fii sănătos şi să-ţi bucuri părinţii în fiecare zi, aşa cum ai făcut-o vineri!”, adresată celui care a făcut din bunii mei prieteni, spre sfârşitul săptămânii trecute, cei mai fericiţi oameni de pe Pământ. Şi acum, dar tocmai pornind de aici, să ne gândim puţin spre ce se îndreaptă unul dintre momentele magice, de atâtea generaţii, al aducerii pe lume de prunci. Pentru mine, cazul prietenei care a ţinut până la sfârşit la ideea de a naşte natural este o fericită excepţie. Un bebe preconizat să cântărească la naştere peste patru kilograme (şi chiar s-a apropiat de patru şi jumătate), o mămică normală la minte, nu neapărat curajoasă, un medic dispus să susţină „nebunia”, şi aşa încă o femeie a reuşit să repete experienţa mamei, a bunicii, a mamei bunicii etc. Întrebarea mea este de ce tinerele, sau poate nu la fel de tinerele viitoare mămici ca pe vremea părinţilor noştri, nu sunt încurajate să aducă pe lume copiii aşa cum a reglat Natura procesul?! De ce găsim, în fiecare caz, cu repeziciune elemente care fac din „această sarcină” excepţia? „Vedeţi, sunteţi micuţă în bazin, bebele cred că o să fie mare, nu e cazul să riscăm!”, sau „Nu mai aveţi 20 de ani, ar putea interveni probleme!”, sau, pur şi simplu, „Facem anestezie, nu simţiţi mare lucru, cicatricea va fi micuţă, drăguţă, nu se vede vara la mare...” şi s-a mai pus de o cezariană. Vorbesc, e drept, ca omul de pe margine, însă cred că mai mult de jumătate dintre viitoarele mămici ştiu din primele două luni de sarcină că vor aduce copilul pe lume prin cezariană, să nu mai treacă prin durerile îngrozitoare (cum au auzit) ale naşterii şi să nu rişte nimic. Există chiar termenul de „cezariană la cerere”, deşi nu ştiu dacă se regăseşte prin vreun manual de medicină. Astăzi, numai sărăntoacele şi femeile prea puţin emancipate îşi mai