Bunăstarea nu depinde în primul rând de nivelul preţurilor. Dar când preţurile urcă prea mult, mai cu seamă când urcă anapoda, lovesc dramatic în standardul de viaţă. 

Pe la sfârşitul lui ’93, când preţurile de consum săltaseră cu 300 la sută, ajungându-se la un vârf ameţitor al inflaţiei, academicianul Kiriţescu afirma într-un interviu că "inflaţia n-a omorât pe nimeni”. În toamna lui ’96, întrebându-l dacă mai crede în această judecată, a răspuns cu bine cunoscutu-i umor: "De-atunci au murit câţiva”. Au mai murit caractere, a murit încă o bună parte din respectul pentru lucrul bine făcut, a murit până şi visul de bunăstare. Dar n-au murit iluziile. Mai mult, ne-am împovărat cu iluzii noi.

Din ciupeli de prin învăţături economice s-a născut visul că inflaţia mare ar putea să aducă creştere economică. O iluzie ce înfierbântase minţi influente din vârful unor cercuri de afaceri. E drept că, urcând, preţurile în creştere stimulează concurenţa între producători; calitatea muncii saltă şi ea; iar plata şi răsplata muncii, producţia, profitul, investiţiile, impulsionate de surplusul de câştiguri adus de preţurile în urcare, conduc la o mai bună dinamică a PIB-ului. O inflaţie modică fiind chiar de dorit. Un "amănunt” le scăpase însă, de-a lungul anilor, celor care au vânturat şi mai vântură încă ideea că se poate face PIB şi din inflaţie. N-au înţeles că pledoariile unor mari economişti,care au crezut ori mai cred într-o legătură strânsă între creşterea preţurilor şi creşterea economică, nu au mizat niciodată pe rate ale inflaţiei mai mari de 3-5 la sută. Or, la noi, chiar dacă inflaţia îşi încetinea cursa, de la 300 la sută în 1993 la 62 la sută în 1994 şi, apoi, până la cote ceva mai mici, faptul că mişcarea preţurilor continua să fie galopantă nu stimula, ci inhiba creşterea economică.

Speranţa iluzorie de a face PIB din inflaţie galo