În Scrisoarea a XII-a către Vasile Alecsandri, datată 22 octombrie 1882, aşezată sub titlul „Dascăli greci şi dascăli români“, Ion Ghica îşi aminteşte cum pe la începutul secolului al XIX-lea dascălii greci „învăţau pe coconaşi să vorbească limba Fanarului cu Vodă şi cu marele postelnic, când s-or face mari“.

Spre finele textului, scriitorul, dar şi omul politic remarcabil care a fost Ion Ghica, îşi îngăduie câteva consideraţii despre şcoala din 1882:

„Nu se poate tăgădui că şcolile noastre, afară de Facultatea de drept şi de medicină, au dat slabe rezultate până acum. Tinerii care dobândesc Bacalaureatul la noi nu se pot compara nici în limbile vechi, nici în istorie, nici în filozofie, nici în ştiinţe cu cei care ies din colegiile Franţei, Germaniei, Italiei, Belgiei sau Elveţiei; învăţătura noastră gimnazială nu este destul de serioasă, profesorii nu sunt destul de exigenţi, nici destul de riguroşi la esamene; gradul universitar se acordă prea lesne şi a devenit accesibil inteligenţelor celor mai mediocre. Lipsa de seriozitate în învăţătura umanitară face ca părinţii care au mijloace să-şi trimită copii lor în şcolile străine; astăzi avem numai în Paris peste o mie de tineri la şcoli. În loc de-a încuraja inteligenţele slabe, ar fi mult mai bine a deturna curentul şi a împinge tinerimea şi spre meşteşuguri şi meserii, şi a pune astfel inteligenţele mediocre în stare de a deveni producătoare în loc de a fi sterile şi de multe ori pernicioase prin pretenţiunile şi exigenţele lor. A face oamenii învăţaţi este un bine, a face numai advocaţi şi jurnalişti este un rău.

Aud zicându-mi-se că un asemenea sistem ar fi o tendinţă a împiedica pe fiii poporului de a putea să aspire la poziţiunile cele înalte ale societăţii, făcându-le accesibile numai acelor cari au mijloace de-a sacrifica zecimi de ani la studii. Nu! Inteligenţele alese nu se opresc dinainte