“Nu mai era timp de aşteptat”. Aşa justifică Gabriel Dumitraşcu, şeful Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, la INTERVIURILE GÂNDUL, rapiditatea cu care statul a căzut la înţelegere cu kazahii, deţinătorii grupului Rompetrol, pentru ca Guvernul să nu mai pretindă datoriile istorice de 517 milioane de euro ale rafinăriei Petromidia, primind în schimb 44,6% din acţiuni, o ofertă de 200 de milioane de doari pentru 26,6% dintre acestea şi garanţia că restul de 18% nu vor fi diluate în următorii ani.

De ce “nu mai era timp”? Negociatorului-şef, cel care a şi semnat înţelegerea din 15 februarie, întoarsă acum de preşedintele Băsescu în Parlament pentru reexaminare, invocă temerea că cei de la KazMunaiGaz ar fi declanşat insolvenţa rafinăriei şi s-ar fi reorientat spre Franţa, strategie din care “statul nu ar mai fi recuperat nimic”.

Fără să-l numească explicit, Gabriel Dumitraşcu admite compromisul politic. Ce speră statul să obţină la schimb? “Avem nevoie de gaz ieftin. Vom folosi infrastructura existentă, controlată prin concernele ruseşti. În maxim 12 luni, sper să avem deja un acord şi un montaj clar”, primele discuţii concretizându-se în recenta vizită a premierului Victor Ponta în Kazahstan, spune şeful OPSPI.

Instalat în decembrie 2012 la OPSPI, cu sprijinul PNL, Gabriel Dumitraşcu vorbeşte, în interviul acordat gândul, despre momentul în care Guvernul Ponta II a început negocierile cu compania de stat kazahă, despre cine a avut iniţiativa, despre preţul obţinut raportat la cel de piaţă, fără a implica un evaluator independent deocamdată, despre cât ar fi de realist un fond de investiţii kazaho-român, dar şi despre una din marile anomalii a acestei afaceri parafate în 2003 de cabinetul Năstase: “în vremea Guvernului Boc negocierile au fost purtate direct de DGIPI”.

Cu ce s-a ales statul din “afacerea Rompetrol