N-o să avem noi prea curând salarii mai mari, impozite mai mici sau alimente mai ieftine, dar o să avem un nou acord cu FMI. Primii finanţatori ai lumii ne oferă trusa de farduri necesară pentru a ieşi cu o faţă credibilă pe pieţele internaţionale după împrumuturi şi după investitori, iar noi ne luăm angajamente într-o nouă ofensivă de austeritate. Să ne bucurăm?
Gurile rele spun că Fondul Monetar Internaţional ar avea mai multă nevoie să parafeze o nouă înţelegere cu România decât ar avea Guvernul care, iată, bifează tot multe succese pe hârtie: privatizări, creştere economică şi, nu în ultimul rând, investiţii de 10 miliarde de euro în acest an. Ca în „1001 de nopţi”! Fondul are nevoie să-şi introducă în CV şi o poveste de succes, după eşecul recunoscut şi asumat din Grecia. În acest context s-ar plasa şi vizita şefului FMI, Christine Lagarde la Bucureşti. Vizită în care, aşa cum ne-a dezvăluit consilierul guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu, doamna Lagarde „vine să vorbească României” nu să parafeze un nou acord. Acum, nu de vorbe ducem noi lipsă, dacă ne gândim la câţi „moşi pe groşi” ne servesc guvernanţii de dimineaţă până seara la televizoare. Ne-ar fi mai de folos, cred, ca doamna Lagarde să schimbe puţin foaia în discuţiile cu decindenţii de la Bucureşti şi să-i constrângă la fapte, adică la reforme reale şi la restructurări care să pună ţara pe picioare, nu s-o târască la nesfârşit de pulpana FMI. Nu de alta, dar Victor Ponta, cel mai talentat povestitor pe care l-a avut ţara vreodată în funcţia de prim-ministru, încă se luptă cu Videanu, Duţă şi Blejnar, în loc să se ia la trântă cu economia.
Un lucru e cert: disperarea cu care Guvernul se agaţă de „ancora” FMI înseamnă o recunoaştere implicită a faptului că nu e capabil să facă nimic de unul singur. Fără un supervizor extern, care să dicteze, până la urmă, reformele şi care să taie în car