După ce am bătut câţiva ani câmpii blogosferei am înţeles o chestie. Blogurile alea sensibile, care exploatează stări sufleteşti, care vorbesc despre iubire, despre disperare, despre suflet & company în modul cel mai brut (cei care-şi transpun în poezii emoţiile lasă pârghiii pentru a putea fi identificaţi) sunt 99% anonime (pseudonime, avataruri care, la o minimă cercetare, nu duc înspre profilul real al autorului). Aş fi îndrăznit să spun că în unanimitate, dar am lăsat portiţa celor 1% deschisă ca să nu risc o polemică inutilă. În felul lor, aceste bloguri emană mai multă sinceritate decât cele unde autorii semnează cu numele real şi care investesc virtual în propria lor imagine. În cazul acestora, remarc echilibrul, „sănătatea” profilului, constanta preocupare pentru lucrurile care „contează”, astfel încât să fii luat „în serios”, să ai prioritate. Partea naşpa e că mulţi aleg calea anonimatului pentru a putea scrie ce simt cu adevărat. Pentru că dacă şi-ar asuma cu numele real rândurile; lumea i-ar putea judeca, le e teamă de prejudecăţi, îşi apără astfel imaginea, riscă şi li se activează instinctul de „supravieţuire” în normalitate. Poate că astăzi sunt trişti, mâine veseli şi poimâine cochetează cu gândul morţii; poate că iubesc şi n-o pot spune altfel, poate că suferă enorm şi ascund asta. Indiferent cum ar fi, peste toate astea se simt nevoiţi a trece perdeaua anonimatului, pentru a putea fi dezinhibaţi emoţional, pentru a putea fi ei. Eu cred că e chestie de curaj şi autoasumare să te dezvălui, în ipostazele în care pozezi pentru propriul portret, în splendoarea slăbiciunilor tale. Ştiu, spre exemplu, că v-aţi pus mâna-n cap citind ‘nşpe chestii „prea” personale aici, ştiu că am depăşit adesea cotele pateticului, că v-am plictisit cu sentimentalisme şi bla balauri de inimă albastră. Puse cap la cap toate ce le-am aşternut pe pagina asta au însumat o stru