Santiago Zavala, personajul principal  din romanul “Conversaţie la Catedrală”, ne spune  că “În Peru, cine nu se arde,  îl arde pe altul”. Dar nu numai acolo, lucrurile stau la fel şi pe Dâmboviţa. Deunăzi, s-a nimerit  să  vizitez  ţara lui Zavala chiar în  timpul dictaturii lui Fujimori, cu ocazia  unui congres internaţional anticorupţie. Adulatul preşedinte cu origini nipone, care ulterior a fost condamnat la ani grei de puşcărie  pentru… corupţie,  părea atunci a  fi unsul zeilor încartiruiţi  la Machu-Pichu. Era însoţit în permanenţă de o liotă  întreagă de lingăi, întotdeauna aplecaţi de şale şi tocmiţi să-l laude neruşinat. Păşea ţanţoş şi inspira forţă, nimic  nu părea a-l atinge, era la apogeul puterii, ţara i se oferea fără crâcnire. Discursul său de deschidere  n-a diferit de al altor amfitrioni în asemenea evenimente. Ferm şi intransigent în lupta  cu corupţia, pe care se angaja s-o sugrume cum va ieşi  din sală. Vorbe degeaba, demagogie oficială  şi atât.  Politica minciunii de partid şi de stat. Străinătatea  trebuia să afle altceva, sărmanii din interior  ascultau resemnaţi bazaconiile  propagandistice ale şefului. Era momentul în  care Fujimori îi ardea pe supuşii peruani, pe  urmă s-a întâmplat să fie invers, l-au ars ei. Autorul romanului, inegalabilul Llosa are şi o explicaţie, universal valabilă, observ. Cică “În această societate, unica manieră de a avea succes este să faci  rău aproapelui tău. (…) în Peru, a avea succes înseamnă  a te transforma într-un ticălos, într-un om necinstit  şi corupt”. Parcă ar fi în România, zău !, nu vi se pare ? Uitaţi-vă în jur, priviţi-i  atent pe oamenii de succes, de la guvernanţi în jos ! Nu sunt ei cu adevărat  ticăloşi de succes, sau am luat-o eu razna ? Au pus  jugul pe noi toţi, ne-au  furat speranţele şi ne-au otrăvit  sufletele, umilindu-ne prin proasta lor creştere; au împuţit  aerul cu ifose de şmecheri