Cum de peste 20 de ani scriu despre scena politică, am fost aproape de toate evenimentele post-decembriste.

I-am privit întotdeauna cu simpatie pe liberali, indiferent de zbaterile prin care au trecut. Rupturi, alianţe, iarăşi rupturi, probabil niciun partid nu a avut o istorie mai zbuciumată după 1989.

Fie că liderii sau „copiii” săi rebeli s-au numit Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu Quintus, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Viorel Cataramă, Niculae Cerveni sau Călin - Popescu Tăriceanu, PNL părea a fi plămădit din alt aluat decât cei proveniţi din FSN-ul originar şi care şi-au pus amprenta pe evoluţia României în ultimii 23 de ani. Un partid istoric revitalizat în 1990 pe principiile promovării ideilor, libertăţilor şi democraţiei, PNL este, probabil, singurul partid politic major (cu excepţia defunctului PNŢCD) care a involuat din multe puncte de vedere. Cu părere de rău o spun, dar actualul PNL defineşte cel mai bine ideea de „gaşcă” politică. Nu contează legea, nu contează partenerii europeni, nu contează bunul-simţ, nu contează opinia publică, ci doar solidaritatea prost înţeleasă: stăm spate în spate şi ne apărăm unul pe altul până la ultima suflare...

Căzut sub zodia autocraţiei unui profesoraş de ţară, PNL începe să capete mai curând toate caracteristicile unui grup infracţional organizat decât pe cele ale unui partid modern, european. Doar trei exemple din ultimul an:

1. Mircea Diaconu. Ministru şi senator. Indiferent de ceea ce a spus ANI, indiferent de faptul că Justiţia a pronunţat o decizie definitivă în ceea ce-l priveşte, Crin Antonescu l-a ţinut în braţe până în ultima clipă, împotriva tuturor evidenţelor.

2. Gigi Becali. Deputat. Deşi avea probleme cu legea, dosare în derulare pe rolul instanţelor, nu numai că a fost primit cu pompă în PNL şi pus peste rând la candidaturi, însă a fost vârât de către Crin Antonescu tocmai în Comisia