Dacă anii din urmă au fost, pentru literatura română, ai romanului, cu titluri datorate prozatorilor din toate generațiile (o mențiune specială pentru „optzeciști”), acum asistăm la o întrecere capitalistă în poezie.
Cele mai variate formule și structuri de sensibilitate sînt desfășurate editorial, după ce au fost tatonate și explorate pe cont propriu. Și chiar dacă nu se poate vorbi de o audiență publică pentru aceste volume, iubitorii de poezie fac diferența prin calitate. Parcă, totuși, poezia nu este pentru a fi declamată pe stadioane, cu zeci de mii de spectatori topiți într-o masă de fani, ci pentru a fi citită în singurătate, gîndită și „înțeleasă” tot așa.
Pe această singurătate atentă și meditativă mizează Sorin Mărculescu în Partea din toate, o carte de poezie pe cît de rafinată, pe atît de substanțială. Traducătorul lui Cervantes și al lui Baltasar Gracián și-a sacrificat, ani buni, vocația poetică pentru a da culturii române niște tălmăciri excepționale. S-a pus între paranteze și a vorbit, cu minunata umilitate a traducătorului, cu vocea altuia.
Acum, vedem un flux impresionant de poezie și un discurs amplu, orchestrat, simfonic, o carte plină, la propriu și la figurat, la antipodul celor cumințele și mediocre, de serie. E ca și cum poetul ar vrea să ofere Creatorului, acelui Tată biblic revenit obsesiv în discurs, întinderea și densitatea experiențelor sale. Iată ce am făcut, ce am trăit, ce am gîndit, ce am visat, ce am citit, ce am simțit. E o carte-sumă, imposibilă la tinerețea artistică. Unde o deschizi, citești un imn (cum este imnul 150) bogat uman și stratificat cultural, fără nimic convențional și previzibil: „cum să te-așezi în locuri atîtea / unde n-ai fost și nu vei fi niciodată? / ești peste tot dar și nu ești fiindcă / apartamentul nici ca sicriu nu ți-a fost / dat: și glasurile mărunțite de grabă / ale copiilor te-a
