Deşi rugby-ul e o disciplină care nu aduce mari satisfacţii materiale, tot mai mulţi copii îndrăgesc sportul cu balonul oval
1 /.
De când echipa de fotbal nu îşi mai desfăşoară activitatea în Ghencea, Complexul Sportiv „Steaua” pare pustiu. Pare doar, pentru că celelalte discipline sportive din cadrul clubului îşi desfăşoară nestigherit activitatea. Mânaţi de dorinţa de a face sport şi de a călca pe urmele idolilor lor, copiii din diverse cartiere ale Bucureştiului vin zi de zi pe terenurile şi în sălile Complexului şi fac mişcare.
Ca pe vremuri, la poarta Complexului Steaua eşti întâmpinat de cadre militare. „Mergem la terenul de rugby”, le spunem celor doi militari de la poartă. „O ţineţi aşa, înainte, pe alee, până la monument, îl ocoliţi şi mergeţi în spate”, vine răspunsul.
„Tată” a 50 de copii
La o sută de metri de poartă e un monument, ridicat în memoria a doi foşti mari rugbişti ai clubului Steaua şi ai României, Radu Durbac şi Florică Murariu, morţi în Revoluţia din decembrie 1989.
Stadionul de rugby e o glumă. Două tribune minuscule, o tabelă antică... Gazonul însă arată excelent. Aici joacă echipa lui Marin Moţ, seniorii Stelei. Puţin mai în spate, pe un teren sintetic, două grupe de juniori au antrenament. Câţiva părinţi privesc din spatele gardului de plasă la odraslele lor cum aleargă, fac placaje, grămezi. De două ori pe săptămână, dimineaţa de la ora 8.30, copiii antrenorului Octavian Corneliu vin aici.
Cheltuielile sunt acoperite de părinţi
„Am 50 de copii, născuţi între 1999 şi 2005”, ne spune Octavian Corneliu, pensionar, „lent-colonel” în rezervă, antrenor la CSŞ Steaua, aşa cum se numeşte pepiniera clubului militar. Pe câţiva îi antrenează de trei ani. Participă cu echipa în campionatele specifice vârstei lor. Cheltuielile sunt acoperite aproape în exclusivitate de părinţi, care au şi format un comitet.